Nostalgie şi „mobilizare totală“

Un articol de AUREL CODOBAN

Cândva, în vremea vechiului „vechi regim“, mentorul meu, regretatul profesor Ion Aluaş mi-a vorbit despre Claude Karnoouh, cred chiar că a apucat să-mi arate, într-o revistă, un articol semnat de cel pe care îl consideram atunci doar încă un etnolog francez. Aş putea spune deci că pe Claude Karnoouh l-am cunoscut mai întâi ca etnolog. De cunoscut cu adevărat însă l-am cunoscut abia după 1990 şi, de discutat, am discutat cu totul alte subiecte decât cele strict etnologice. Iar mişcarea efectivă a acestei cunoaşteri a mers de la om spre ideile lui: astfel, l-am cunoscut mai întâi pe profesorul şi gânditorul Karnoouh, şi abia după aceea cărţile sale. Dar în întâlnirile şi discuţiile noastre accentul a căzut mai degrabă pe temele filosofice ale modernităţii şi post-modernităţii, decât pe cele privind cultura română în sine şi cu atât mai puţin pe cele etnologice.
În ce mă priveşte – am fost şi rămân nu numai şi nu neapărat rezervat teoretic – am frecventat totuşi temeinic antropologia structuralistă, dar poate mai degrabă blocat în atitudinea faţă de realitatea „bătrânei civilizaţii ţărăneşti“. Am cu ea o relaţie foarte complicată: am o nesfârşită, nostalgică afecţiune pentru ea, copilăria mea e impregnată sentimental de amintirea bunicilor şi a unchilor mei, a rudelor din satul Bucea şi a vieţii lor cotidiene – ei reprezintă în ordinea imaginarului meu sociologic adevărata comunitate, singura posibilă şi reală pentru mine. Dar participarea mea la ea a fost mai degrabă sporadică, şi plină de dorinţa de a-i scăpa şi de regretul dureros de a fi dorit asta. La fel ca şi alţi nepoţi de ţărani, de acolo am dorit să evadez şi am fugit spre mirajul şi comoditatea oraşului. Conştiinţa mea moral-teoretică se simte vinovată chiar şi la această vârstă şi singurele mele nostalgii comunitare sunt agăţate de această lume sub specia căreia eu gândesc orice utopie socială sau personală. Blocajul se simte în aceea că eu, din cauza propriei mele origini, în amestec, ţărăneşti-muncitoreşti, dar sigur rurale, ezit să aplic instrumentele antropologiei structuraliste acestei realităţi şi prefer să rămân un hermeneut mai mult romanţios decât implicat.
Cu Odiseea bravului soldat Alexa. O cronică rimată a Primului Război Mondial*, la atâţia ani distanţă, Claude Karnoouh mă întoarce în acelaşi timp la lumea rudelor mele de la sat şi la originile interesului lui etnologic pentru România, dar în cheia unei analize filosofice a confruntării dintre cultura arhaică – de data aceasta şi ea europeană, nu extra-europeană – cu modernitatea europeană. Iar analiza stă din capul locului pe de o parte sub figura Odiseei, figura destinală a rătăcirii şi a întoarcerii la locurile cărora simţi că le aparţii, pe de altă parte sub figura asociată a bravului soldat Švejk, destinată să ne amintească felul în care bunul-simţ al omului culturii populare se loveşte de formalismele, rigorismele şi operaţionalitatea unui imperiu relativ modern, pornit la război. Dar, peste toate, pentru mine, om deja al unei generaţii trecute, există aici şi conotaţia neaşteptată a re-utilizării întrebării clasice – irelevantă pentru marea masă a generaţiilor tinere, dar aproape că un cuvânt de ordine pentru unii dintre noi – de ce ne mai place Odiseea în epoca prafului de puşcă?
Dar dacă în centrul oricărei odisei se află nostalgia, adică durerea întoarcerii, prima noastră întrebare ar trebui să privească locul de unde pleacă şi unde se întoarce bravul soldat Alexa? El pleacă la un război modern şi se întoarce pentru a-şi consemna peripeţiile, acolo „unde triumfătoare rămăsese bătrâna civilizaţie ţărănească, pentru care viaţa se articula în jurul autosuficienţei producţiei şi a consumului, unde importanţa trocului şi a ajutorului reciproc (claca) ţinea locul schimbului monetar, întărind totodată structura socială – căci ansamblul funcţionează pe tiparul relaţiilor de rudenie şi de vecinătate“. Astfel stabilit locul în numele căruia se deapănă povestea, Odiseea… pare că invocă tema etnologică a dialogului şi a confruntării civilizaţiei europene cu civilizaţia arhaică a trecutului ei istoric. Or, după cum ştim, Occidentul a preferat să substituie acestei teme pe cea mult mai frecventată de antropologii şi etnologii din a doua jumătate a secolului trecut, a dialogului şi a confruntării civilizaţiei europene cu civilizaţiile extra-europene.
Dar ceea ce ne propune Claude Karnoouh să înţelegem este tema îndeajuns de diferită a confruntării dintre civilizaţia arhaică şi modernitatea tehno-ştiinţei în ocurenţa coliziunii dintre mobilizarea totală din Primul Război Mondial şi arhaismul culturii populare din Europa Centrală şi de Est. „Concepţiei despre lume şi viaţă“ conexă acestei civilizaţii are ocazia de a i se revela modernitatea în contextul militar al mobilizărilor şi al luptelor Imperiului Austro-Ungar şi mai ales în contextul mobilizării totale pe care o impune primul război global. Această „ciocnire a civilizaţiilor“ bravul soldat Alexa o simte nu numai post factum, atunci când îşi înregistrează peripeţiile, dar, ca o primă consecinţă a inovaţiilor tehnice, ajunge să o descopere din primele zile ale războiului în puterea de foc a artileriei pus în luptă, care a furnizat primului război cifrele mari ale pierderilor de vieţi omeneşti. Dar percepţia fundamentală a bravului soldat Alexa e cumva apriorică, căci ancestrală: plecatul în cătănie e începutul unui drum fără întoarcere, însoţit de bocete ca şi drumul în moarte. E un ritual de separare, destul de sincretic, fundamentat de imaginea unui Dumnezeu al destinului şi al necesităţii ce stă deasupra alegerilor individuale, un ritual care caută să suplinească simbolic împlinirile unei vieţi normale. „Or – comentează Claude Karnoouh, războiul (acela al mobilizării totale – n. m.) revelează o imperfecţiune ontologică insuportabilă, căci aici, în şesurile unei Galiţii frământate de ghiulele, departe de Breb şi de văile Maramureşului, morţii nu sunt cu adevărat morţi, după cum viii nu-s decât nişte morţi-vii… Căci dacă omul e supus fatalităţii unui Dumnezeu-destin, iar supravieţuitorii trebuie să facă totul pentru a urma protocolul săvârşirii morţii ca împlinire a ciclului vital – dezlănţuirea războiului tehnic zădărniceşte întreg acest scenariu.“
În miezul acestui ritual, confruntarea dintre modernitatea violentă a mobilizării totale şi comunităţile arhaice din Centrul şi Estul Europei asupra cărora se exercită apare ca o confruntare conceptuală între istoria rece, repetitivă şi istoria caldă, cumulativă. Istoria rece, repetitivă, tinde să integreze faptul cotidian inedit în structurile mitologice ancestrale pentru a păstra pe cât posibil lumea neschimbată. Istoria caldă, cumulativă, acceptă noutatea şi transformarea şi amorsează distanţarea individului faţă de comunitatea de apartenenţă şi dezvrăjirea lumii, schimbarea relaţiilor între sacru şi profan în favoarea profanului. Asupra acestor semnificaţii se concentrează travaliul etnologico-filosofic care vrea să evidenţieze împletirea între real şi imaginarul mitologico-ritual, între strofele de naraţiune obiectivă şi strofele cu funcţie de rit funerar simbolic.
Până şi recursul la vers, la discursul ritmat şi rimat servesc, în interpretarea lui Claude Karnoouh, acestei confruntări între modernitatea acută a Primului Război Mondial şi „bătrâna civilizaţie ţărănească“, pentru că ele servesc producătorului textului să se plaseaze într-un topos ritual sau para-ritual. Versificaţia populară ne spune că toate aceste evenimente şi reprezentările lor îşi află adevărul în şi prin vizarea transcendentului în rostirea populară. În ceea ce mă priveşte, cred că aş fi formulat problema formei versificate a Odiseei… în termenii soluţiei tradiţional-clasice a suportului culturii orale pierzând perspectiva toposului ritual. Pentru a explica un astfel de parti-pris (scăpare sau omisiune din partea mea?!) cred însă că e nevoie din capul locului de o autoanaliză. Cum spuneam mai sus, o astfel de diferenţă vine de la curajul unei experienţe de iubire care mie mi-a scăpat: cei pe care mi-i amintesc din copilărie, cei din satul meu, cu care am mai apucat să vorbesc în studenţia mea când, poate, mă consideram un fel de etnolog improvizat, cei pe care i-am ascultat şi cu care am dialogat mai devreme sau mai târziu în cariera mea universitară mi-au părut adesea mai realişti şi cu o perspectivă generală mai adecvată asupra lumii decât colegii mei universitari cât priveşte cariera şi declarat intelectuali în opţiuni şi atitudini, dar cu o conştiinţă atât de fragmentată şi cu o percepţie atât de deformată asupra realităţii, de parti-pris-urile ideologiilor prost digerate şi de automanipulările justificative şi revendicative personale. Cum n-am spus niciodată până acum în chip public şi teoretic asta, mă suspectez – doar la acest punct, în alte situaţii şi momente universitare sau civice cred că nu mi-a lipsit curajul! – de a nu fi avut destul curaj să vorbesc despre cei pe care îi consideram „ai mei“, pentru că mă simt aprioric vinovat de a fi preferat să părăsesc satul.
Cred că profesorul universitar, cercetătorul şi, mai ales, gânditorul – prietenul meu – Claude Karnoouh iubeşte cu adevărat bătrâna civilizaţie ţărănească şi pe ţăranii români, la fel de mult cum îi iubesc eu. Diferenţa dintre noi este că el are curajul să o spună şi că, nesimţindu-se doritor să evadeze din această civilizaţie, are vocea teoretică potrivită să o şi facă!     n

* Care invocă atât de frumos – şi, desigur, nostalgic! – colaborarea cu Mihai Pop (autorul este: „Claude Karnoouh cu ajutorul lui Mihai Pop“!) şi aminteşte figuri de oameni din Breb, satul de adopţie al lui Claude Karnoouh. Ediţie complexă sub egida Muzeului Naţional al Literaturii Române (Bucureşti, 2014), unde Claude Karnoouh semnează un „Cuvânt înainte“ şi o postfaţă: „Prin foc şi sabie – sau gândirea Totale Mobilmachung-ului şi a Weltbürgerkrieg-ului la ţăranii din Carpaţi“, şi îi aparţin şi traducerile Odiseei bravului soldat Alexa şi a Versului lui Bonaparte. „Notele“, „Prefaţa“ şi „Postfaţa“ sunt traduse de Teodora Dumitru.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper