Maurice cu gaina

Matthias Zschokke s-a nascut in 1954 in Elvetia unde a si trait pâna in 1980 când s-a instalat la Berlin ca sa-si… schimbe accentul suparator pe care-l avea in germana lui helvetica! El fiind si actor. Accentul nu i-a disparut, in schimb, scrie din ce in ce mai bine, dovada recompensele literare primite pentru cartile sale, de la premiul „Robert Walser“ (in 1988), la recentele „Schiller“ si „Femina pentru straini“ acordate aceluiasi roman. Acesta din urma are un impact la publicul cultivat mult mai mare decât premiul „Goncourt“. Critica straina nu a ezitat sa apropie calitatea scriiturii lui M. Zschokke de aceea a unui Walser sau Beckett.

Cartea premiata cu „Fémina étranger“ pe 2009 atrage imediat atentia cititorului de librarie prin tautologia aviara a titlului si a graficii: de pe prima coperta a romanului „Maurice à la poule“ (care ar insemna intr-o traducere stricta „Maurice cu gaina“) te fixeaza ochii unui copil blond de vreo 5-6 ani imbracat intr-un sortulet albastru care tine delicat in mâini o gaina alba. E vorba de un detaliu reprodus dupa tabloul cu acelasi titlu realizat pe la 1877 de pictorul elvetian Albert Anker. Motto-ul „Corbul nu cânta frumos, dar isi tine capul sus dupa ce-a cântat“, prezentat ca proverb (?) continua pe linia zburatoarelor. Intelegem insa repede ca, in afara de câteva scene absolut minutioase consacrate unor vrabiute ce-si iau baia de praf, restul nu e decât o poveste despre numitul Maurice, ce-si câstiga existenta ca asociat al unui vânzator de sampanie, insarcinat cu scrierea de epistole si alte documente, si de felul lui lenes. Peste fire.
Trebuie spus de la bun inceput ca, daca vorbim aici despre romanul unui elvetian de limba germana, stabilit la Berlin de vreo douazeci de ani, o facem din pura placere pe care ne-a procurat-o lectura sa, placere care nu e parca suficienta daca nu e si impartasita; cum sa nu savurezi scriitura lui Matthias Zschokke, care seamana enorm cu aceea a unui bun autor din Est(-ul Europei) prin lehamitea personajelor, prin lipsa de poveste, compensata de analiza faptului marunt, prin manipularea naratologica. Iscusinta lui Zschokke e sa te faca sa crezi ca citesti o proza „nombrilista“, ca atâtea altele ce se scriu in ultimii ani, primele pagini sunt, ca in mai toate romanele contemporane, la persoana I, dar precedate de ghilimele si cu o incheiere de tip epistolar. Scrisoarea este a lui Maurice, si-n ea apare, in nuce, caracterul personajului: comod, lipsit de initiative, complacându-se intr-o viata insipida. De simulare, la nivel naratologic, tine si faptul ca dupa aceste prime sase pagini (câte ar contine o scrisoare normala), cele care urmeaza sunt o ciorna (tot) de scrisoare! Semnata de asta-data de unchiul lui Maurice si destinata unei binefacatoare: doamnei S., un embrion de scrisoare elaborat cu un umor deosebit de savuros, unchiul in chestiune aparând fie ca un ingenuu, fie ca un mucalit de mare clasa. La sfârsit, indicatia tipografica „Fotografie luata dintr-un ziar“ simuleaza in continuare romanul epistolar, daca nu ar intra acum in scena si autorul, povestind despre Maurice si trecând, se intelege, de la persoana I la a III-a ce faciliteaza ironia subtila: „Intr-o buna zi, Maurice incepu sa-si elaboreze proriile sale gânduri. Cu cât se exersa mai tare, cu atât ii era mai greu…“.
In afara de asociatul caruia ii scrie scrisori de-a lungul intregului roman, Maurice are si un prieten: Flavian Karr, actor care traieste din mici aparitii in filme si la televiziune. Pe lânga acestea, mai câstiga un ban dând lectii de dictie intr-o scoala particulara infiintata „de un regizor polonez pe vremea când mai exista ceea ce se chema Cortina de Fier si când exista si convingerea in Occident ca, in spatele acelei cortine, se practica un teatru veritabil, ca acolo se juca intr-adevar in maniera sincera, radicala, cu imaginatie si forta pentru a putea, pur si simplu, supravietui. Tot pe atunci, indivizi dubiosi trecura frontiera, in timpul unor nopti cu ceata si debarcara la Berlin… Prin uzine parazite si prin alte locuri de acest gen, puteau acum fi vizionate reprezentari de mistere sumbre, aiurite, cu sânge, religie, asceza, cu papusi ritualice, totul pe fond de muzica Klezmer.“
Când nu scrie scrisori pentru a-si povesti viata lipsita de mari evenimente, Maurice cauta cuvinte in dictionar si transcrie (in roman!) explicatia lor, de cele mai multe ori interesanta chiar si pentru cine nu e atras de etimologie; aflam astfel – daca nu stiam! – ca vodka inseamna de fapt „apsoara“ (sau „apica“?), in orice caz un diminutiv de la „apa“ (in limba rusa voda)…
Unele cuvinte ii stârnesc fatalmente amintirile si atunci Maurice ii povesteste asociatului Hamid diverse episoade din copilarie, nu neaparat din cele ce ar trebui puse in rama! Este deci clar ca viata lui Maurice e cât se poate de statica. Nu fiindca nu ar fi interesat de cele ce se intâmpla in jurul lui. Daca aude un violoncel cântând in apropiere, e placut intrigat. Când nu-l mai aude se intreaba de ce nu mai cânta. Purcede chiar la investigatii, cauta violoncelistul (violoncelista?) cu pricina, fara sanse de reusita; se intereseaza la parterul imobilului in care locuieste, la cafenea, la o galerie. Daca nu am fi atenti la ghilimelele discrete, am crede la un moment dat ca Maurice a rezolvat enigma si a dat peste artistul virtuoz. Era numai o poveste imaginata! Intr-un mod asemanator o descopera Maurice pe tânara de 25 de ani care cânta la violoncel si care se lasa cucerita (e un eufemism!) de melomanul nostru. Scena e cu desavârsire erotica pentru a fi si adevarata: e vorba iarasi doar de fantasmele lui Maurice!
Motivul violoncelului omniprezent, dar niciodata descoperit este metafora artistului; „cel care intretine visele fiintei omenesti si-i trezeste nevoia de frumos si adevar. E aproape socanta aviditatea asta cu care Maurice ciuleste urechea de câtva timp, cu care suge parca viata notelor auzite; un adevarat vampir auricular“.
Pentru Maurice ar fi lucru usor, in cele din urma, sa descopere violonistul, dar Maurice nu vrea sa-si dezvaluie identitatea. Fiindca dupa aceea, violoncelul nu i-ar mai procura aceeasi placere. De altfel, instrumentistul (imaginat) e un tip grasut, plesuv, dezgustat de cântat, care doar ca nu-l da pe Maurice pe usa afara. Instrumentista (tot imaginata!) e agreabila, in postura ei de tânara ce se ofera pe balcon, in – poate – vazul vecinilor…, dar fantasma e repede deconspirata de ironia decapanta: „exista putine sanse de a gasi un balcon veronez in vecinatatea imediata“!
Complicitatea cu cititorul ar fi o alta calitate a scriiturii lui Matthias Zschokke, ceva ce ar semana cu situatia unui actor debitând replici presarate cu paranteze adresate publicului. De altfel, Zchokke este el insusi actor in viata de toate zilele! „Sunt peste cap de satul de toate ca sa nu-mi permit si eu sa alunec intre doua fraze o formula care, ca si poemul de mai inainte, nu se potriveste nici cu mine, nici cu locul de aici, e clar, dar care a reusit sa-mi descreteasca fruntea in clipa când mi-a trecut prin cap.“
Asadar, autorul se si distreaza, scriind. Când isi face aparitia mama protagonistului, ni se spune: „O batrânica asezata la o fereastra da impresia ca ar vrea sa-si asume rolul mamei lui Maurice in aceasta carte. Capul ei minuscul are culoarea unei gume ce a fost altadata alba“. Pentru mai multa siguranta, autorul insista: „batrânica aceasta care joaca rolul maica-sii si care toata viata ei a fost o toanta, o femeie neglijenta, dezagreabila…“.
Ca dintr-o distributie de roluri necesare rasare si prietena lui Maurice. Personajul se gândeste la el „si la femeia cu care traieste, care de câteva zile s-a asezat din nou in fata lui, cu care…“ Amândoi citesc diverse brosuri aduse acasa de prin magazine de catre „femeia cu care traieste“. Sau: „Maurice cât si femeia de alaturi, cu care traieste, care pare sa fie prietena lui, nu inteleg ce li se povesteste…“
In alt loc, aflam ca „are intetia sa puna in joc un inlocuitor pentru muzician. Un muzician pe care il cunoaste mai demult si pe care ar putea astfel sa-l descrie in mod credibil. Un adolescent frumos cu parul blond care cânta la violoncel…“ Cine are intentia asta? Maurice sau autorul? Oricum, cel care scrie! Scrisori sau povestea lui Maurice cu gaina in brate… Cu puicuta? Culorile tabloului de pe coperta cartii puncteaza descrierile cu indeajuns de multa insistenta ca sa nu fie observate. Astfel, politistii pe care-i intâlneste Maurice când circula pe bicicleta, in uniformele lor de vara: „Ma apuca uneori pofta sa-i ciup de bratele lor bronzate acoperite de peri blonzi precum gâtul cald al unei scroafe pline de purcei. Cei mai multi au pistrui si au asupra mea totdeauna un efect linistitor“. Persiflajul continua: „Daca as fi indeajuns de bogat, as face in asa fel incât sa fiu amendat cel putin o data pe zi pentru a resimti zilnic exaltanta certitudine a dreptatii universale“.
Autorul se amuza si ne amuza. Maurice merge din când in când s-o viziteze pe mama sa instalata intr-o casa de batrâni. Când aceasta e pe patul de moarte ii citeste povesti asiatice; una, de exemplu despre un imparat care, satul de cântecul unei privighetori, o inlocuieste cu o privighetoare artificiala; isi da insa seama ca numai cea adevarata l-ar mai putea salva si atunci porunceste sa fie din nou adusa. „Privighetoarea adevarata soseste, ii cânta, apoi isi ia zborul. Sfârsit. Implacabil. Fara de scapare“, spune Maurice. Dar autorul deschide imediat o scurta paranteza, ca pentru a ne impartasi un secret: „(Am recitit «Privighetoarea». Si imparatul nu moare. Dimpotriva, isi revine gratie cântecului privighetorii si se ridica de pe patul de moarte la sfârsitul povestii)“. In alta parte, când e vorba despre un spectacol lung, „Faust“, pus in scena de un regizor actual, ni se spune: „Sunt multe versuri ratate in «Faust». E normal. Nimeni nu poate evita faptul de a mai fi, din când in când si prost…“.
Din recuzita complicitatii face parte si marea destainuire (de la pagina 221) despre adevarata natura a protagonistului cartii: „Maurice n-a invatat de fapt niciodata cum sa gândeasca. A ramas prost si traieste cu angoasa continua ca va fi descoperit si demascat ca ceea ce este si ce a fost in realitate: o gaina care ciuguleste graunte de stiinta, o gaina in propriile lui brate“.
S-a spus despre Zschokke ca reuseste sa tina cititorul cu sufletul la gura vorbind numai despre nimicurile cotidiene, ceea ce este un compliment si un adevar. Creatorul lui Maurice pare a fi constient de „lauda lucrurilor“ pe care a transformat-o intr-o practica. Lui ii place repetitia evenimentelor, nu cesura: „In fiecare secunda se intâmpla ceva, dar noi nu vedem si credem ca totul e incremenit, oprit. Credem ca interesant este doar ceea ce este deosebit, ce iese din rând, ce sparge ritmul – intreruperea, ruptura. Dar ceea ce e cu adevarat grandios e tocmai ritmul, curgerea, omniprezenta“. Altfel spus, nu evenimentialul este exploatat de romancier, ci platitudinea, realitatea vietii revalorizata prin alchimia scrisului. Poate de aceea, Matthias Zschokke stie sa vorbeasca atât de bine si despre lene: „Prea putine lucruri se stiu despre lene… Lenesului ii lipsesc ambitia si forta necesare pentru a ne da informatii despre starea sa (…) Fiecare dintre noi e lenes; in fond este vorba de chiar principiul de intersanjabilitate: scriitorul de la etajul de sus este asemanator lenesului de la parter“. Doar ca tipul de la etajul superior se poate scutura de acea stare pe care un personaj al lui Proust o numea „procrastination“.
Ambitia fundamentala a lui Zschokke pare sa fie prezentarea fiintei umane dintr-o perspectiva totalizatoare: asa cum se vede ea, cum ar trebui sa fie si cum e perceputa din afara. Rudimentar, dar trebuia spus, scris. Cuceritor – cum numai Zschokke stie s-o faca fara sa socheze!
Iata o carte care merita sa retina atentia editorilor români in aceste momente când se publica multa pseudoliteratura. Sa nu uitam ca premiul „Fémina étranger“ a fost acordat de juriul francez unei traduceri din germana, de altfel excelenta, semnata de Patricia Zurcher si ca editoarea elvetiana care a publicat versiunea franceza este cunoscuta pentru exigenta si, implicit, calitatea publicatiilor. De altfel, una din colectiile editurii Zoe se numeste „Les classiques du Monde“ („Clasicii lumii“) si ambitioneaza sa publice mari opere care nu au fost inca revelate, prin traducere, lumii francofone!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper