Legături primejdioase ameninţă „Nunta lui Figaro“

Un articol de ELENA MANEA

Sâmbătă seara în faţa Teatrului de Stat din Constanţa. Zumzet, o atmosferă încărcată de culoare, cocteil efervescent ce îmi aminteşte de sinesteziile lui Baudelaire. Păşesc timid, atinsă de fiorul pe care fiecare dintre noi îl resimte atunci când locuri necunoscute îşi dezvăluie micile lor splendori, însă nu fără a surprinde acea bucurie a împlinirii „orizontului de aşteptare“ (aşa cum ar spune Iser), concretizat prin tuşele subtile ale unei Belle Époque atât de îndepărtate şi totuşi atât de actual prin decorurile sale. Extaz, plenitudine, scurt moment de identificare. Vital, aş spune, pentru cei atinşi de tumultul decadent al unei epoci spumoase. Cum lucrurile frumoase nu pot dura o veşnicie, încerc o oarecare stare de neliniştire la vederea sălii propriu-zise, amestec confuz de nou şi de vechi, desprinsă parcă dintr-un cu totul alt ambient, atât de diferit de cel care, până acum câteva momente, îşi etalase armele sale cele mai de preţ, îmbiindu-mă astfel la visare.
Acordurile calde ale lui Mozart alungă micul moment de reflecţie, vestind începutul aventurii lui Figaro, iar suita de personaje ce pare a răsări de prin cotloanele ascunse ale sălii, ticluite atent printre spectatori, atestă un incipit insolit, departe de convenţiile teatrului clasic. Această abordare a regizorului Cristian Ioan (din ce în ce mai folosită în sfera dramatică) îmi pare, într-o oarecare măsură, o încercare de a construi o relaţie de apropiere cu publicul, de a-l face părtaş la veseliile sau zbuciumurile interioare ale actanţilor săi, într-un cuvânt, la întregul conflict al piesei. Desigur, acesta nu este un moment singular în economia reprezentaţiei, un alt moment memorabil fiind acela al discuţiei dintre contele Almaviva (interpretat de Bogdan Caragea) şi Figaro (unde primul ţine un monolog plin de savoare asupra mândriei şi onoarei de soţ: „Onoarea mea… Naiba ştie ce-i cu ea!“) în legătură cu plecarea celui din urmă la Londra în calitate de curier al contelui. Regizorul merge mai departe de textul lui Beaumarchais, operând o serie de inserţii al căror scop primordial este unul comic: „M-am răzgândit pentru că nu ştii engleza/ Ştiu foarte bine! Da’ de unde…/ Shit!“; „În Anglia dacă ştii să zici shit nici nu-ţi mai trebuie altceva“.
Dar să trasăm totuşi, într-o primă fază, subiectul pe scurt al acestei piese. Adaptare după scrierea lui P.A. Caron de Beaumarchais (cunoscut iluminist francez), Nunta lui Figaro încearcă să păstreze, în linii generale, trama narativă propusă de autor, tramă ce urmăreşte înfăptuirea căsătoriei dintre Figaro (Tani Ştefu) şi cocheta sa logodnică Susanne (Luiza Martinescu Toma). Cum lucrurile nu ies întotdeauna aşa cum îţi propui, iubirea celor doi trebuie să treacă printr-o întreagă suită de obstacole, atent regizată de legăturile vicioase ce se creează la curtea contelui Alfredo Almaviva, crescendo-ul reprezentanţilor din această perspectivă fiind unul cu adevărat demn de luat în seamă. Toată această agitaţie, toate aceste şiretlicuri şi tertipuri la care apelează personajele noastre pentru a-şi atinge scopul abscons nu fac decât să scoată la iveală atmosfera tipică saloanelor franţuzeşti de secol XVIII-XIX, în care ceea ce primează este dorinţa de a accede, de a obţine. Scopul scuză mijloacele, ar spune Machiavelli.
Un alt personaj extrem de interesant care captează atenţia de la început până la final a fost – alături de frumoasa Susanne – pajul Cherubin (interpretat in travesti de Lana Moscaliuc) a cărui exuberanţă şi vitalitate răzbat prin giumbuşlucurile pe care, amorezat fiind când de Susanne, când de naşa sa, contesa Rossine, le face pentru a putea atrage atenţia vreuneia dintre ele. Vârsta inocenţei nu îl ajută însă pe tânărul paj care reuşeşte prin toate acţiunile sale să stârnească antipatia contelui Alfredo, fapt ce duce la exilarea sa într-unul din regimentele acestuia. Acesta este un moment important pentru o interpretare ulterioară a piesei, întrucât canzoneta recitată în duet de conte şi iscusitul Figaro pare să redea, destul de verosimil, aria interpretată de bărbier în opera omonimă (transpusă pe muzică de
W.A. Mozart). De altfel, este notabil că, pe tot parcursul spectacolului, regizorul Cristian Ioan a căutat să exprime ceva din liricitatea capodoperei mozartiene, din sonoritatea fulminantă a acesteia, lucru ilustrat atât prin inflexiunile vocale ale artiştilor cât şi prin opţiunile pentru muzica de fundal: uvertura operei Nunta lui Figaro, plus diverse scurte pasaje din economia aceleiaşi creaţii, aria reginei nopţii din Flautul Fermecat şi chiar Aer de Bach. Şi de această dată, accentele moderne, mergând pe filiera unei abordări hibride între o muzică de tip clasic şi una rock în finalul piesei, condimentează peisajul dramatic, conferindu-i o oarecare actualitate în raport cu subiectul propriu-zis. Pentru că fără astfel de inserţii, marea majoritate a publicului ar fi plecat, poate, din sală cu un gust dulce-amărui, dată fiind şi durata reprezentaţiei – două ore şi jumătate. Dar există şi spectatori (de exemplu, subsemnata) bucuroşi să vadă că dorinţa de a aduce în secolul vitezei o poveste de la 1700 respectă, întrucâtva, pattern-ul clasic. Nu mă înţelegeţi greşit! Nu spun că din punctul de vedere al elitistului abordarea ar fi defectuoasă, sortită eşecului. Nu! Dar aş fi vrut ca actualitatea să nu fie chiar atât de evidentă.
Episod-cheie în gradarea evenimentelor este şi momentul monologului lui Marcelline – asistenta doctorului Bartolo şi mama regăsită a vicleanului bărbier (interpretată de actriţa Cristina Oprean) în care aceasta meditează pe seama condiţiei nefaste a femeii, dovedind totodată şi o făţişă pornire feministă: „Bărbaţi nedrepţi, voi ar trebui să fiţi judecaţi!“; „Chiar şi în înalta societate femeile sunt minore când e vorba de averea lor şi majore când sunt judecate; oricum ai privi, purtarea bărbaţilor trezeşte silă. Sau milă“.
Decorul minimalist, în mare majoritate static, dar ingenios gândit (chiar de către regizor), când ca o grădină al cărei gard viu îi salvează de la bucluc pe protagoniştii noştri, când ca perete de inspiraţie grecească, antică, prin care personajele intră sau ies din scenă, când ca spaţiu eminescian, securizant, unde sub razele firave ale lunii se consumă poveştile de amor, contribuie în mare măsură la succesul spectacolului. Desigur, s-ar fi putut face o delimitare între spaţiul interior şi cel exterior – păstrând elementele deja existente –, însă, per ansamblu, imaginea este una pozitivă.
Am plecat mulţumită, în ciuda micilor discrepanţe tehnice. Este adevărat că se putea şi mai mult de atât, dar trebuie apreciată prestaţia excelentă a actorilor, costumele frumos realizate de Gabriela Nicolaescu, precum şi viziunea generală la care a recurs regizorul, viziune ce urmăreşte farsa pe care Figaro i-o joacă lui Almaviva, pentru ca acesta din urmă „să poftească mai puţin la avutul altuia, de teamă că şi-l va pierde pe al său“. Pentru că, aşa cum spunea un mare clasic al nostru, „nimic nu-i arde mai mult pe ticăloşi decât râsul“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper