Între religie şi ştiinţă. Conflict sau filiaţie?

Un articol de DORU MÃRGINEANU

Raportul ştiinţei cu religia poate părea simplu doar dacă ne-am însuşit clişeul că ştiinţa, produs al raţiunii, este în opoziţie intrinsecă cu obscurantismul credinţei în existenţa unei forţe supranaturale ce a creat totul. Sau opinia că ştiinţa s-a dezvoltat prin eliberarea de dominaţia bisericii (catolice), după ce Renaşterea (sec. XIV–XVI) şi apoi Iluminismul (sec. XVII–XIX) au învins „întunericul“ Evului Mediu. Aceste idei, cu care cei de o anumită vârstă am fost impregnaţi, nu au fost însă produse, ci doar propagate de ideologia marxistă. Teza conflictului intrinsec dintre religie şi ştiinţă provine de la marii iluminişti atei, Voltaire, Diderot, Hobbes, Hume, Rousseau, care au conceput-o ca pe instrument polemic în lupta contra instituţiei bisericii. Ea este preluată şi în cărţile unor autori americani cu notorietate de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca Istoria războiului ştiinţei cu teologia în creştinism de A. White sau Istoria conflictului între religie şi ştiinţă de J. Draper. În ce măsură afirmaţiile de mai sus reflectă realitatea este subiectul mai multor lucrări relativ recente, deosebit de relevantă fiind For the Glory of God: How Monotheism Led to Reformations, Science, Witch-Hunts, and the End of Slavery (Princeton University Press, 2003) de reputatul sociolog american Rodney Stark. O discuţie filozofică elevată a raportului religie – ştiinţă se găseşte în Stanford Encyclopedia of Philosophy.
Pe plan personal, acest subiect îmi reaminteşte de bunicul meu patern, preot într-un sat din sudul prăfos al Argeşului, în a cărui casă mergeam câte două săptămâni în vacanţele de vară din copilăria de acum mai bine de o jumătate de secol. În acel sat, pe atunci nu exista nimic din distracţiile de la oraş, dar găsisem în casa bunicilor două surse de permanentă fascinaţie: colecţia pe mulţi ani antebelici a Ziarului ştiinţelor şi al călătoriilor şi o masivă Biblie bogat ilustrată. Acea superbă Biblie fusese cumpărată de bunicul din Ungaria, unde ajunsese ca preot militar în 1919 (când armata română i-a scăpat pe unguri de republica sovietică a lui Béla Kun). Ea se prezintă ca un rafinat roman de benzi desenate, căci fiecare grup de versete (scris pe pagina din stânga în multe limbi, de la ebraică şi greaca veche până la croată şi maghiară, dar nu şi română) are pe contra-pagină o gravură ilustrativă, astfel că puteam urmări „acţiunea“ chiar aparte de textul care îmi era în cea mai mare măsură inaccesibil. Iar din Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor nu mă săturam să citesc descrierile invenţiilor şi vieţile marilor creatori (ca Edison sau Tesla) şi povestirile călătorilor-exploratori (ca Mihai Tican Rumano). Că acel preot de ţară se abonase la ziarul ştiinţelor deja spune ceva, dar popa Mărgineanu din Găujani avea, în plus, o calitate sui generis ce îl plasează exact în subiectul acestor rânduri. În anii de studenţie la Teologie, audiase cu interes şi cursuri de la Medicină, iar atunci când era chemat să-i facă vreunui bolnav slujba de maslu, aparte de acea sfântă taină, el îl consulta şi îl trimitea la câte un doctor de „la oraş“ sau chiar îi sugera ce să ceară la farmacie (tot „la oraş“). Aşa că, într-o vreme când acolo medicii erau rari, el devenise pentru ţărani „doctoraşul nostru“. Adăugând şi că ironiza fără reţinere bigotismul, te poţi întreba dacă nu îşi greşise cumva îndeletnicirea de preot. Desigur, nu, căci la întrebarea mea copilărească dacă nu crede că persecuţia de către regimul comunist (care se declara veşnic!) şi educaţia ateistă vor lichida religia, el mi-a răspuns că asta nu se poate, căci omul are nevoie să creadă în Dumnezeu, iar persecuţiile doar întăresc religia. Ceea ce confirmă bisericile pline de enoriaşi din toate ţările europene care au trecut prin prigoana comunistă, în timp ce Occidentul s-a descreştinat în considerabiă măsură.
Revenind la problema generală a raportului între religie şi ştiinţă, se cuvine văzut dacă efortul uman de a descoperi şi înţelege natura înconjurătoare este compatibil cu credinţa în Creatorul Suprem al lumii. Definirea precisă a ştiinţei, subînţelegând ştiinţele naturii, este subiect de multiple formulări nuanţate. Însă consensul general ne spune că ştiinţa nu se reduce la capacitatea de a face obiecte, fie ele oricât de elaborate. Inovaţii tehnice majore (roata, extracţia şi prelucrarea metalelor etc.) au fost făcute în toate epocile şi în toate marile civilizaţii, din Egipt şi Mesopotamia, la Antichitatea greco-romană, China imperială, Islam etc. Şi progrese notabile în cunoaşterea naturii (observaţii astronomice, cunoştinţe despre animale, plante şi minerale, cunoştinţe medicale) au fost realizate în diferite locuri şi perioade, remarcabile fiind cele din Grecia antică. Dar, oricât ne uimeşte universalitatea preocupărilor lui Aristotel sau clarviziunea şcolilor atomiste indiene şi greceşti, ştiinţa ca efort structurat şi cumulativ de a înţelege natura, prin formularea sistematică de explicaţii mereu perfectibile, bazate pe experienţe şi raţionamente a apărut doar în zona occidentală a Europei creştine, în secolul al XIV-lea. Această evoluţie a devenit posibilă în cadrul universităţilor, unde savanţii au putut duce o viaţă consacrată cunoaşterii, în condiţii de autonomie academică. Iar universitatea este o instituţie ce a apărut şi a înflorit mult timp numai în spaţiul cultural al creştinismului (catolic) din Europa occidentală, de unde s-a propagat în tot restul lumii, în multe cazuri cu o întârziere de secole.
Realitatea că ştiinţa a luat naştere şi a înflorit într-o civilizaţie care era aproape exclusiv creştină nu este întâmplătoare, ci o consecinţă firească a imaginii iudeo-creştine a lumii create de un Dumnezeu unic, raţional şi atotputernic. Căci, fiind creaţia unei astfel de divinităţi, Universul este şi el raţional, guvernat de principii fundamentale, pe care omul are posibilitatea să le cunoască şi îndatorirea să le înţeleagă spre a se apropia de Dumnezeu. Un univers apărut întâmplător şi existent ca atare dintotdeauna sau un univers guvernat de o multitudine de zeităţi capricioase (ca în mitologia greacă şi în religiile politeiste) nu sugerează că ar avea legităţi fundamentale care să poată fi descoperite. Iar premisa religiilor asiatice conform căreia înţelepciunea se atinge prin meditaţie şi introspecţie mistică nu valorizează raţiunea şi nu incită la căutarea legităţilor din natură. În contrast cu acestea, mari teologi creştini, încă din primele secole, au atribuit un rol esenţial raţiunii. Astfel, Tertullian (160–220) afirma că Dumnezeu vrea ca lumea pe care a creat-o să fie înţeleasă prin raţiune şi Sfântul Augustin (354-430) insista că raţiunea este indispensabilă credinţei. Metoda experimentală, ce constituie însăşi baza ştiinţei, a fost impusă atenţiei învăţaţilor de călugărul franciscan Roger Bacon (1214-1294), care a scris că nimic despre natură nu poate fi cu adevărat cunoscut fără a fi găsit prin experienţe.
Faptul că teologia creştină a fost determinantă pentru naşterea ştiinţei ca preocupare sistematică se reflectă şi în aceea că aşa-numita „revoluţie ştiinţifică“ din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea are ca principali reprezentanţi exclusiv savanţi profund religioşi. Kepler (1571-1630), Galilei (1564-1642), Descartes (1596-1650) şi Pascal (1623-1662) au avut motivaţii explicit religioase de a face ştiinţă „spre a-L slăvi pe Creator prin înţelegerea lucrării Lui divine care e Universul“. Autorul teoriei heliocentrice, Nicolaus Copernic (1473-1543), a fost chiar prelat şi a scris că „înţelegerea înţelepciunii lui Dumnezeu prin aprecierea legilor Lui este o plăcută formă de a-L slăvi“, iar atât Newton (1643-1727), cât şi Leibniz (1646-1716) au elaborat numeroase scrieri teologice. Despre mult trâmbiţatul proces al lui Galilei putem vedea, din documentata analiză pe care i-a consacrat-o Arthur Koestler (ce n-a fost nici creştin, nici religios) în superbul eseu Lunaticii (tradus şi în româneşte), că instituţia catolică i-a cerut marelui savant – pe care efectiv l-a protejat! –, doar să nu facă afirmaţii teologice şi să aducă dovezi în sprijinul oricărei ipoteze spre a o putea accepta.
Nu este întâmplător că marii savanţi religioşi care au înfăptuit revoluţia ştiinţifică au fost astronomi, matematicieni şi fizicieni, în timp ce marii iluminişti atei au fost activi în ştiinţele sociale şi literatură. Repetate anchete sociologice au relevat că savanţii din ştiinţele naturii au un nivel de religiozitate similar cu al întregii populaţii şi net superior faţă de al celor din ştiinţele sociale. Iar în rândul oamenilor de ştiinţă religiozitatea este corelată cu „duritatea“ ştiinţei profesate, cei mai religioşi fiind matematicienii şi fizicienii. Că efortul de înţelegere a alcătuirii Universului este nu doar compatibil cu ideea unei creaţii raţionale, ci chiar îndeamnă la însuşirea ei, ne-o sugerează şi aserţiunea lui Einstein: „ştiinţa fără religie este şchioapă, religia fără ştiinţă este oarbă“. Evident însă că Spiritul Creator al Universului acceptat de oamenii de ştiinţă care nu sunt atei nu este personajul antropomorfizat al icoanelor, iar Cartea Facerii este considerată nu în sens literal, ci ca o descriere alegorică.
Semnalez că interacţiunile dintre ştiinţe şi diferitele convingeri religioase fac obiectul revistei Zygon: Journal of Religion and Science, iar cercetări la interfaţa dintre ştiinţă şi spiritualitate sunt susţinute de Fundaţia „John Templeton“. Mi se pare potrivit să închei aceste rânduri cu o afirmaţie care incită la reflecţie a lui Francis Bacon (1561-1626), strălucit fondator al metodologiei şiinţifice: puţină filozofie înclină mintea omenească la ateism, dar pătrunderea adâncă în filozofie aduce mintea omenească aproape de religie!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper