Infern şi Paradis în „Dacia literară“

Un articol de C. Stănescu

Sa rezumi fara sa strici cartile altora este una dintre cele mai dificile probe pe care cititorul cu aere de profesionist e obligat sa o treaca: de la un moment încolo al lecturii, acest cititor începe sa viseze pe pagina, înnegrind-o si opacizând-o cu efectele secundare ale propriilor speculatii. Nu-i vorba, precizez, despre o critica de identificare, în care, prin asumare, cartea sporeste vazând cu ochii, ci de o lectura deformatoare si saraca în rezultate. Încaputa pe mâna unui astfel de cititor infidel, cartea e ca si pierduta: la capatul lecturii, nici autorul ei nu-si mai recunoaste opera. De aceea rareori vom regasi în cronicile curente, zise „de întâmpinare“, cartea iesita de sub mâna scriitorului, cât, mai ales, doar pe aceea din capul cititorului în care demonul (dracul!) interpretarii îsi vâra adânc coada: un complex al lui Narcis pluteste fatal asupra oricarei „interpretari“ nemultumite cu fidelitatea, „subalterna“, a unui rezumat sobru, exact si corect. Regasesc aceste însusiri exceptionale ale cititorului profesionist într-un grupaj de carti prezentate si comentate cu fidelitate exemplara de Anastasia Dumitru în Dacia literara (martie-aprilie 2014). Cartile sunt jurnalele si confesiunile unor scriitori însemnati care au trecut, fiecare, prin experienta recluziunii silite ori voluntare: Jurnal în cautarea lui Dumnezeu de Arsavir Acterian, Rugati-va pentru fratele Alexandru de Constantin Noica si Jurnalul de la Paltinis. Un model paideic în cultura umanista de Gabriel Liiceanu. Jurnal în cautarea lui Dumnezeu e scris de armeanul Arsavir Acterian la batrânete, între 8 iulie 1981 si 18 octombrie 1990, când împlinea 83 de ani. Ideea cardinala si obsesiva a jurnalului e „confruntarea cu limita“, ce-i revela „fragilitatea vietii“ traite sub semnul paradoxal al unei mirari bucuroase: „ma mir si ma pierd în nedumerire“, exclama autorul, care, desi „pe buza prapastiei“, constata ca se mai poate bucura de frumusetile vietii. „Orice plimbare – scrie Anastasia Dumitru – este un prilej pentru Arsavir Acterian de a-i multumi lui Dumnezeu pentru darul de a trai. Admirând natura, se minuneaza de tot ce îl înconjoara“ si ramâne nedumerit chiar de puterea de a se „minuna“ când stie ca „avem soarta furnicilor“ si „chiar si operele sunt sortite pieirii“. Prietenul lui Constantin Noica recurge, ca si autorul Echilibrului spiritual, la rolul si rostul întrebarii: „De ce sa mai vorbim despre vesnicie, de eternitatea operei generatiilor creatoare?“. Citeste greu Devenirea întru fiinta a prietenului sau, lectura e dificila, simte ca „nu are puterea comprehensiva de a întelege sensul acestei filozofii care se adreseaza initiatilor“ si, în fine, „recunoaste ca desi nu are puterea de a patrunde în profunzimea sistemului ideatic al lui Noica, încearca sa-i reciteasca toate cartile. C.N. – scrie el – încearca sa sondeze definind întruna, cu disperare parca, fiinta“. Încercarea disperata de a defini indefinisabilul îl mira si, cu umor involuntar(?), îl nedumereste pe acest mare sfânt al sublimei simplicitati. Si tocmai adâncimea simplicitatii neprefacute îl ajuta sa-si caracterizeze just (!) prietenii: tutea e un „geniu verbal“, Vulcanescu are harul de a-i „electriza pe ascultatori“, Alexandru Paleologu e „un om de o rara delicatete sufleteasca si de aleasa cultura“, Noica e „plin de doxa filozofica, având o cultura prodigioasa“, M. Eliade este „un autentic vânator de absolut; cu o mare ambitie, cu ascunsa, dar staruitoare vointa, cu o putere de munca fantastica, el a reusit sa ajunga un erudit“ etc. Calitatile prietenilor sai îl bucura si-l încurajeaza sa traiasca, obsesia „limitei“ si „soarta furnicilor“ îl arunca în disperare, jurnalul e scris într-un balans permanent, pe marginea prapastiei, între pesimism si optimism, „bucuria trezirii la viata a naturii – scrie autoarea prezentarii – este umbrita de frica mortii“, iar „autorul nu este sigur nici de existenta lui Dumnezeu, dar îi place «sa creada ca El exista»“, desi recunoaste ca „simuleaza credinta, o mimeaza“. Dar simularea este un succedaneu al rezistentei, firul de paianjen de care sta agatat deasupra prapastiei ce se casca sub el. Cantitatea de omenesc prea omenesc scaldata de mirarile si nedumeririle profund umane din acest jurnal sublim în „mediocritatea“ lui neprefacuta sub incidenta livrescului face ca scrierea lui Arsavir Acterian sa surclaseze geniul sigur si atotstiutor din lucrari asemanatoare ale marilor lui coechipieri dintr-o generatie stralucita si chinuita a culturii române. A doua carte prezentata-rezumata admirabil de Anastasia Dumitru este Rugati-va pentru fratele Alexandru de Constantin Noica. „Noica nu stia sa-si povesteasca închisoarea – scria Gabriel Liiceanu –, iar când a facut-o, în Rugati-va pentru fratele Alexandru, a terminat prin a deplânge conditia tortionarului, si nu pe aceea a încarceratului“. De ce e totusi de plâns tortionarul? „C. Noica – scrie Anastasia Dumitru – nu urmareste sa prezinte Tortura pe întelesul tuturor, asa cum si-a propus Florin Constantin Pavlovici, cartea este însa o pledoarie pentru rugaciune si iertare“ si transmite un „mesaj pedagogic“: „aceia care taie izvoarele de viata ale oamenilor si le taie lor însisi; ca daca cineva îti ia apa vietii si-o ia si siesi; ca acestia care ne chinuiesc, comunistii, nu trebuie urâti, ci plânsi de mila (…) Ce au sa faca ei în viata când se va sfârsi cu povestea asta? (…) Nu-si dau seama ca, între oameni, daca anulezi pe celalalt, te anulezi pe tine. (…) Trebuie sa-ti fie mila de el! E un învingator deplin, totusi. A biruit asupra ignorantei, a biruit asupra slabiciunii si neputintei umane, pâna la urma a înfrânt si orice sentimentalism sau iluzionism religios, aliindu-se fara nicio teama cu diavolul. Este în situatia de a putea face orice (…), dar nu stie ce sa faca. Trebuie sa te rogi, nu numai pentru sufletul lui, cum face pâna la urma Gretchen, dar si pentru fapta lui, pentru riscul de a face nefacute, ca omul modern“. Ca si Faust, scrie Noica, „lumea noastra e faustica pentru ca nu stie ce vrea; pentru ca si-a pregatit mijloace si victorii cu care nu are ce face“. Eroarea din lungul sir de speculatii ale filozofului e chiar în punctul lor de plecare: e în prezumtia ca „fratele Alexandru“, taind izvorul vietii altora, nu stie ca si-l taie pe al lui însusi! În realitate, cum s-a prea vazut, acel „izvor“ nu exista, relatia întru, atât de draga lui Noica, era una închipuita: tortionarul nu e mai mult decât un „mankurt“, fara „izvor“ sau viata personala, fara amintiri si, lipsit de relatii, e un „deseu“ cu toate legaturile rupte. Enorma, comparatia cu „excesul faustic“ si „victoriile“ cu care n-ai ce face ramâne o pura speculatie, poate ea însasi atinsa de umbra nostalgica a altor amintiri filozofice, de mai demult… Cu privire la „conceptul de înstrainare“, Anastasia Dumitru rezuma opinia lui Noica si citeaza cascada speculatiilor care-l duc sa exclame: „Rugati-va pentru sufletul fratelui Karl“. Printre cartile necenzurate din biblioteca puscariei se aflau si Operele complete ale lui Karl Marx,  însa si ele erau cenzurate. Lipseau paginile „cu bune intentii“ unde se facea referire la conceptia lui despre înstrainare din manuscrisele de tinerete, cu observatii si previziuni pretuite de filozoful român: „Noica observa previziunile lui Marx atât de actuale despre înstrainare: mortificarea adusa de munca fortata, reducerea muncitorului la functiile lui animalice, de mâncat, baut si procreat; munca îl înstraineaza de natura si de genul uman; observa ca, surprinzator, se trece lesne, aproape cu «compasiune si indulgenta peste cei 10 ani de gazetarie la Tribuna din Statele Unite». Articolele sunt pasionante ca document cultural si istoric. Este în ele ceva atât de complet, între 1853 si 1863 cum au fost scrise saptamânal, «ca o dare de seama a situatiei din Europa pentru cititorul american, si la fel, este în ele ceva atât de zbuciumat si de viu, încât ai putea spune ca e vorba de Jurnalul intim al Europei, al unei Europe care-si desfasura, peste trupul altor continente, manevrele ei «imperialiste», scrie Noica, sustinând «Cine nu citeste Jurnalul intim al mijlocului de veac trecut se ignora pe sine ca european». El remarca ideile lui Marx din „Cuvântarea“ la comemorarea gazetei The People’s Paper, din 1856, «Se pare ca, pe masura ce omenirea supune natura, omul devine sclavul altui om sau al propriei lui josnicii. Toate inventiile noastre par sa duca la un singur rezultat: sa doteze fortele materiale cu viata spirituala si sa reduca viata omeneasca la o simpla forta materiala»“. Antimarxistii au de ce sa fie uimiti si/sau invidiosi… Mai departe, Noica va scrie „vad în el, în biruitorul acesta de-o clipa, un adevarat frate Alexandru, înca unul (…) Fie-va mila de felul cum se întoarce biruinta sa împotriva-i (…) Fie-va mila pentru blestemele ce se vor acumula într-o zi peste capul lui, nefericitul de învingator(…) Iertati-l, a stat si el sub nebunia Binelui! Rugati-va pentru sufletul fratelui Karl“: un alt frate, adauga autoarea, pentru care trebuie sa ne rugam spre a „nu fi iarasi înselat de Mefisto“. Mai trebuie adaugat adevarul banal ca drumul spre Infern e podit totdeauna cu cele mai „bune intentii“. Mai înainte însa autoarea din Dacia literara poposeste în Paradis: în Paradisul de la Paltinis din Jurnalul … celebru, pe drept cuvânt, al lui Gabriel Liiceanu, carte rara si exemplara în felul sau din seria, relativ bogata, a genului diaristic din literatura româna. Cine a pretins ca utopia, întrupata, este dezastruoasa?!

Miracolul existentei Paradisului descris pas cu pas si zi de zi în Jurnalul de la Paltinis desfide o atare prezicere. O desfide în primul rând prin extraordinara lui putere de seductive, raspândita ca un drog cu efecte imposibil de stavilit în fiecare din paginile unei scrieri ce se citeste ca o poveste de care cititorul nu se poate desparti pâna la capatul ei si nici dupa aceea. E probabil cea mai valoroasa opera, în multiple sensuri, a filozofului Gabriel Liiceanu, un filozof si un reporter al Paradisului „ascuns” în stralucite haine de scriitor de jurnal cum n-avem altul. Daca despre Infern avem, începând cu cel dantesc, numeroase descrieri, si sfârsind cu „infernurile” rusilor, dar si cele din jurnalele de detentie românesti aparute în acest sfert de secol XXI, descrierea Paradisului, exceptându-le pe acelea ale clasicilor Utopiei, este de o saracie aproape lucie. Jurnalul lui Gabriel Liiceanu, „spionul” din Paradisul de la Paltinis!, vine sa reabiliteze utopia, echilibrând, nu deplin, situatia. Ea, utopia, nu e data, ci se cucereste, construind-o: „Din 1975, de când filozoful Constantin Noica a închiriat o camaruta la Paltinis, în preajma Sibiului, de atunci a început «aventura» discipolilor în cunoasterea de sine, apropierea de mentor, calatoria «deasupra omenirii, la 4.000 de pasi» Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu îsi încep calatoria culturala ca o asceza a libertatii interioare si a optiunii pentru transformarea launtrica, o necesitate a evadarii din «imbecilizarea fortata si planificata». În perioada unei teribile cenzuri, în care «viata îsi pierduse idealul si sensul», evadarea la Paltinis dovedea ca «paradisul era cu putinta chiar si în România lui Ceausescu». Paltinisul a fost universitatea neoficiala, o pepiniera a tinerilor în devenirea lor culturala. «Ceea ce scolile si universitatile nu putusera face, facuse de unul singur un singur om», sustine Gabriel Liiceanu”, care, în fine, „pledeaza pentru carte si lectura, pentru întoarcerea în biblioteci a studentilor, pentru un mentorat de calitate, iar Paltinisul sa ramâna un reper si un model pentru tinerii dezorientati în devenirea lor spirituala si în rezistenta lor la «Judecarea de Apoi a culturii universale de catre Dumnezeul culturii»”. Vom observa mai întâi, în treacat, ca paradisul de la Paltinis, necanonic, desi elitist si autarhic, este unul de tip odiseic, cu fete multiple dintre care nu lipseste nici macar dimensiunea ludica si histrionica, a „jocului” si „aventurii” cu mize, fireste, intelectuale, toate petrecute sub patronajul mentorului cumulând functiunile unei veritabile institutii. Ca într-o joaca, discipolii sunt ajutati de mentor sa treaca barierele ce nu lipsesc nici din Paradis: „Prietenii se ajuta sa treaca peste blocajele creatiei. Aflam ca Noica era de parere ca pentru a continua efortul de concentrare trebuie sa urci: «Când nu poti sa continui o idee trebuie sa urci un deal. Piedica interioara se învinge creându-ti o piedica exterioara», îi spunea maestrul discipolului sau, îndemnându-l sa faca plimbari”. Cu privire la sarcinile, ca si nationale, pe care si le ia Paradisul de la Paltinis în numele celor 22 chemati sa faca performanta culturala, câteva precizari (corecturi?) se cuvin neaparat facute, chiar si în fuga. Paradisul de la Paltinis nu s-a ivit din neant sau într-o „Siberie a spiritului” – cum lasa a se întelege Jurnalul ce-i este dedicat. Dezideratele lui Gabriel Liiceanu si-au gasit forme de afirmare si împlinire nu doar în paradisul de la Paltinis, ci în multe alte locuri; iar „pepiniera” a avut, si ea, cu mult mai multe sedii decât (sau pe lânga) cel de la Paltinis. Cu aceste sumare precizari, Paltinisul din Jurnal (si din Epistolar !) ramâne amintirea vie si stralucita a mentorului unui Paradis cultural din care îngerii au zburat cu aripile încarcate de „întelepciunea socratica, maieutica, pentru care a învata înseamna a trezi în oameni fiinta lor culturala uitata”. Noica – scrie Anastasia Dumitru pe marginea Jurnalului – le spunea studentilor sai teoria celor trei categorii de cai: de tractiune, cai de circ si cai de curse. «Ei bine, pe mine nu ma intereseaza decât caii de curse. Daca vreti sa va preotiti, asta e o chestiune duhovniceasca, în fata careia rolul meu se încheie. Dar, daca vreti sa ajungeti cai de curse, puteti sa ma cautati mai departe». Pentru a gasi tineri talentati, cu aptitudini de cai de curse, el colinda prin toate orasele mari ale tarii cu scopul de a selecta tinerii «de viitor» între 25 si 28 de ani, dar a sfârsit în «sublimul donchijotesc»”. Dupa stiinta noastra, niciunul dintre „cei 22” nu s-a preotit: vor fi ajuns cu totii cai de curse? Paradisul acesta închipuia un centru de triere si filtrare a unor valori ce promiteau sa prezerve culturii nationale o cale de acces regala. Dar, vorba lui Noica: n-a fost sa fie! Coborâti si întorsi din calatoria „deasupra omenirii”, discipolii n-au devenit totusi, cu totii, ceea ce promiteau sa devina: diferenta dintre ideal si real, dintre utopie si „încarnarea” ei ramâne, si în aceasta situatie, considerabila. Însa tocmai aceasta diferenta sporeste si va spori pretul valoric al Jurnalului de la Paltinis, o carte exemplara, a carei putere de seductie va creste si se va iuti cu cât visul Paradisului va încetini si se va stinge, iar pasii calatoriei (evadarii!) „deasupra omenirii” se vor fi împutinat.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper