Huntington, ameninţător

Un articol de NICOLAE COANDE

Nu mulţi analişti politici sunt şi profeţi, însă Samuel P. Huntington ar avea şanse, mai ales că în 2008 reputatul politolog a părăsit această lume. Se ştie că nu poţi fi profet în timpul vieţii tale, însă, în anumite cazuri, Huntington a cam fost. Aşa cum spune el însuşi într-o carte devenită aproape legendară, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, uneori li se întâmplă şi politologilor: devin, măcar pentru scurt timp, profeţi contemporani.

Noua ediţie a cărţii, apărută la Editura Litera, în 2012 (traducere de Liana Stan), devine şi mai interesantă în lumina ultimelor conflicte care au ca actor principal Rusia, inamicul public nr. 1 pentru Occident. Şi pentru România, aşadar.
În sumă, cartea este aprofundarea sistemică a unui articol apărut în 1993, în revista de specialitate Forreign Affairs, în care autorul anunţa posibile ciocniri între grupuri aparţinând unor civilizaţii diferite. Profesor de ştiinţe politice la Universitatea Harvard şi membru al echipei de la Casa Albă care a evaluat strategic raporturile dintre SUA şi URSS în mandatul lui Ronald Reagan, Huntington enunţă astfel temele cărţii sale: conceptul de civilizaţii, problema existenţei unei civilizaţii occidentale, relaţia dintre putere şi cultură, schimbarea echilibrului de putere dintre civilizaţii, indigenizarea culturală în societăţile nonoccidentale, structura politică a civilizaţiilor, conflictele generate de universalismul occidental, militantismul musulman şi afirmarea Chinei, reacţiile de compensare şi de raliere provocate de creşterea puterii Chinei, cauzele şi dinamica războaielor de falie dintre civilizaţii, viitorul Occidentului şi al lumii civilizaţiilor. Teza principală a cărŢii este, în viziunea autorului, astfel rezumabilă: „cultura şi identităŢile culturale, care, la nivelul cel mai larg, sunt identităŢi civilizaŢionale, determină modelele de coeziune, de dezintegrare şi de conflict în lumea de după Războiul Rece”. Politica globală, susŢine Huntington, urma să fie, după 1992, reconfigurată pe baze culturale. Cele douăsprezece capitole ale cărŢii îşi propun să anticipeze modul în care pretenŢiile universaliste ale Occidentului îl determină să intre în conflicte cu Islamul şi cu China. Chiar dacă nu numeşte Rusia în cele cinci teze principale ale cărŢii, Huntington dedică numeroase pagini de analiză relaŢiilor occidentale cu moştenitoarea URSS, respectiv a Ţărilor din aria ei de influenŢă. La data la care apărea cartea, România încă se zbătea în plasa marelui atractor rus, în ciuda eforturilor opoziŢiei democratice care încerca să determine noul curs al Ţării împotriva intereselor conducerii postcomuniste, arondată prin educaŢie şi relaŢii subtile Moscovei. O confruntare de „politici culturale” avea loc chiar în România şi pentru prima oară românii şi-au dat seama că sunt diferiŢi în interiorul aceloraşi graniŢe. Monolitul culturii comuniste dispăruse şi altceva urma să-i ia locul. Încă ne gândim şi astăzi ce anume.
În sprijinul tezelor şi demonstraŢiilor sale, Huntington convoacă autori de primă mână care s-au preocupat de istoria civilizaţiilor, de la istorici şi sociologi ca Spengler, Toynbee, Weber, Wallerstein, Thomas Kuhn, Braudel până la nume care nu spun mare lucru românilor: Fukuyama (tradus totuşi la noi), Mearsheimer, Bozeman, Dawson, Melko, Lipset etc. Un, ca să zic aşa, punct de atracţie pentru cititorul român îl constituie referinţa la ceea ce constituie falia istorică dintre Occident şi restul Europei, stabilită de la crearea Imperiului Roman, în secolul al X-lea. În falie se afla, la data publicării cărŢii, şi România. Reamintesc, articolul a apărut în 1993, iar cartea în 1996, cu un an înainte ca România să fie acceptată  în NATO. Mi-amintesc şi acum ce vesel era Ion Iliescu la ceremonia de primire în clubul militar nord-atlantic, deşi partidul lui criticase dur decizia fostului preşedinte Emil Constantinescu de a lăsa avioanele NATO să survoleze teritoriul Ţării în drum spre Belgrad. Unii, cu decizia, alŢii, cu şampania.
Huntington se întreabă la un moment dat ce este Europa, pentru ca tot el să răspundă: pentru vechii ei locuitori din zona occidentală, începând din nord, „ea se întinde de-a lungul graniţelor actuale dintre Finlanda şi Rusia şi dintre statele baltice şi Rusia, trece prin vestul Belarusului, prin Ucraina, separând vestul uniat de estul ortodox, prin România, între Transilvania cu populaţia ei maghiară catolică şi restul ţării şi prin fosta Iugoslavie, separând Slovenia şi Croaţia şi celelalte republici”. În carte e publicată o hartă apărută într-o lucrare a unui anume W. Wallace, The Transformation of Western Europe, Londra, 1990. Privită rapid, harta dădea fiori românilor: Transilvania intra în Occident, iar România rămânea fain-frumos în sfera de influenţă a Moscovei, cu pretenţiile ei panslaviste de urmaşă a Bizanţului. Îmi amintesc că au fost reacţii furibunde la adresa cărŢii, mai mult sau mai puŢin profesioniste, dar „profeţia” nu s-a îndeplinit: România a intrat în NATO şi, sfidând anumite predicţii şi împotriviri, chiar în UE. Însă, noua reluare a temei în varianta propusă de extremiştii maghiari din ţinutul Secuiesc menţine subiectul fierbinte…
Conform lui Huntington, „ciocnirile civilizaţiilor reprezintă cea mai mare ameninţare pentru pacea mondială, iar o ordine internaţională bazată pe civilizaţii este cea mai sigură pavăză împotriva unui nou război mondial”. Cartea sa a apărut acum optsprezece ani, iar de atunci mai multe războaie locale, de mai mare sau mai mică anvergură, au avut loc pe glob. Cele mai importante au fost în Afganistan, Irak şi Cecenia, dar poate că uit eu ceva. Legat de asta, statele care au dus acele războaie sunt SUA şi Rusia. Ambele susţin că protejează pacea lumii, dar popoarele invadate afirmă contrariul: sunt războaie de agresiune şi ocupare, unde nu doar politicul prevalează, cât mai ales economicul. Nu văd unde ar putea juca religiosul un rol important, deşi e susŢinută inclusiv teza cruciadelor moderne. Să fie creştinii setoşi de bani, la fel ca acum o mie de ani? În anumite clipe, aceste două mari puteri divergente par că se înţeleg între ele, închid ochii la respectarea legislaţiei internaţionale, până când le sunt fracturate interesele. Ambele par a avea un duşman comun: musulmanii. Pe seama acestuia îşi fac agenda zilnică şi Ţin trează atenŢia lumii, de o manieră care ascunde falsul cu o anume măiestrie teatrală (vezi cazurile Djohar Dudaev sau Ossama ben Laden).
Nu voi face o analiză a cărţii lui Huntington, nu aşa ceva e miza articolului meu, pentru asta avem analişti mai mult sau mai puţin calificaţi (vorbitori ieftini la televiziuni, destui), dar plecând de aici am să dezvolt puţin ceea ce se profilează a fi următoarea „ciocnire a civilizaţiilor”, dacă aşa ceva se va produce: aceea dintre SUA, campionul democraţiei occidentale – şi „jandarmul planetar”, după expresia detractorilor săi – şi Rusia, ţara-continent care a moştenit URSS-ul („închisoarea popoarelor”) cu tot cu angoasele şi foloasele cuvenite. Plecând de la teza lui Huntington, „puterea Occidentului în raport cu a altor civilizaţii e în declin“, vom constata că provocările vin nu doar din Asia, acolo unde China se ridică neîncetat, sau din zona arabă, plină de capcane pentru armatele intrate acolo, ci, mai ales, din partea Rusiei. Ea este principalul contestatar militar al puterii occidentale. Reprezentând epicentrul lumii ortodoxe (unde, vrând-nevrând intră şi România), Rusia nu a părăsit ambiţiile sale politice şi civilizaţionale, în numele acelei „A Treia Rome” la care au visat oameni politici, dar şi scriitori sau gânditori slavofili. Din cadrul acelor aşa-numite „războaie de falie” tinde să facă parte inclusiv conflictul recent provocat de ruşi în Ucraina. Totuşi, să nu uităm, Ucraina a dat prima tonul, debarasându-se de preşedintele prorus. Moscova a reacŢionat dur. Ruşii au un bogat istoric în acest tip de războaie (episodul Nagorno-Karabah e proaspăt în memoria lumii occidentale, ca şi invazia scurtă a Georgiei, la care s-a asistat ca la un film produs de „Mosfilm”, situaŢie care pare să se repete din nou). Huntington ne reaminteşte că, în 1993, John Mearsheimer a prezis, în cadrul a ceea ce s-a numit „paradigma etatistă”, faptul că „situaţia dintre Ucraina şi Rusia este propice izbucnirii unei competiţii între marile puteri”. Acestea, despărţite de o frontieră „lungă şi neprotejată, ca aceea dintre Rusia şi Ucraina, intră adesea într-o competiţie alimentată de temeri pentru propria securitate. Rusia şi Ucraina ar putea depăşi această dinamică şi ar putea învăţa să convieţuiască în armonie, dar ar fi cu totul neobişnuit să reuşească acest lucru”. Mai nimerit spus nu se putea – şi a nimerit-o! Mai mereu anexate Lituaniei, Poloniei sau Rusiei, ţinuturile Ucrainei de azi au beneficiat de o scurtă perioadă de independenţă (1917-1920). În rest, Ucraina a fost divizată după bunul plac al puterilor vecine. Nu insist asupra istoricului. Într-un articol apărut recent în Cultura, George Apostoiu punctează: „…diavolul nu ar fi putut găsi o combinaŢie mai veninoasă decât cele gândite de georgianul Stalin şi ucraineanul Hruşciov pe vremea când împărăŢeau la Kremlin. Ucraina, stat slav cu un sentiment rusofob vechi, a fost divizată şi peticită cum nu se putea mai rău. Scopul? Erodarea identităŢii istorice, atenuarea forŢei naŢionalismului ucrainean şi diluarea rusofobiei. Kievului i-au fost făcute cadouri nemeritate: i s-a «dat» o provincie rusă, Crimeea, i s-a înlesnit accesul pe cauŢiune la Gurile Dunării prin rapt teritorial în defavoarea României, controlul efectiv rămânând la Moscova, i s-au întins frontierele până la Ungaria şi Slovacia”. Ce este, de fapt, Ucraina? O Ţară făcută de Moscova? Atunci, tot ea o desface, chiar dacă se supără americanii.
Şi aşa am ajuns la subiectul zilei. Crimeea, aşa cum ne spunea la o televiziune Mircea Druc, cu milă, ca pentru priceperea noastră, este a Rusiei. A fost dată în 1954 de Hruşciov, dintr-un soi de magnanimitate care ascundea un interes politic. Atunci când ruşii şi-au simŢit ameninŢate interesele, şi-au cerut „jucăria” înapoi. Nu doar Druc spune că peninsula e a Rusiei de drept, dar şi Huntington: „Multe foste republici sovietice sunt traversate de linii de falie civilizaţională, în parte pentru că guvernul sovietic a trasat graniţele special pentru a crea republici divizate, înglobând Crimeea în Ucraina…”. Faptul este bine cunoscut, nu este un secret pentru nimeni, poate doar pentru televiziunile noastre plătite să fie „proaste”. Conflictul iscat poate fi plasat în zodia acelor probleme care intră în sfera acestei apoftegme huntingtoniene: „într-o ţară divizată, grupurile mari care aparţin unor civilizaţii diferite afirmă: suntem popoare diferite şi aparţinem unor zone diferite”. Aşadar, pericolul care poate veni din zona de conflict de astăzi nu este dat doar de raptul rusesc al unei părŢi din Ucraina (ruşii au luat ce era al lor, chiar dacă în dispreţul legilor internaţionale), ci de posibila secesiune a Ucrainei. Analişti ca Mearsheimer au prevăzut asta încă de acum douăzeci şi unu de ani. Când ceva se rupe în echilibrul artificial obţinut, intervine un anume drept istoric de preeminenţă: rudele culturale, după expresia aceluiaşi Huntington, îşi impun punctul de vedere şi îşi arondează zonele considerate a fi natural sub protectoratul lor. În acest moment, Rusia conduce în jocul de şah cu Occidentul. Faptul că, totuşi, religia defineşte o civilizaţie pare hotărâtor în deciziile pe care politicienii le iau în momente-cheie. Poate părea surprinzător că vorbim despre religii în era postreligiei şi a muzeificării acesteia (în Occident, în special), însă în zona despre care vorbim latenţele ei nu şi-au consumat potenţialul şi pot fi oricând reactivate. Vorbim despre o cupolă statală de tip comunist, panslavist, dar şi de ortodoxia ca armă politică ce ar putea frânge Ucraina în două în scurt timp. Nu văd puterea de la Kiev capabilă să menŢină unitatea Ţării – nu cu declaraŢii sforăitoare, în orice caz.
Întrebarea care se pune acum, cu acest exemplu în faţă, este: ce va face România? Şi nu mă refer la ce va întreprinde în chestiunea de mai sus (a face nu e treaba noastră, ci a Occidentului), ci în chestiunea care este agitată în Transilvania. Cum vom răspunde provocării prin care extremiştii maghiari cer autonomia într-o zonă dominată de furie şi resentiment, dar aglutinată după reguli, norme şi principii precum cele enunţate de Huntington? Provocarea este majoră şi sunt curios cum va răspunde famelica noastră clasă politică unei provocări pe care, sunt sigur, aşteaptă ca scutul american de la Deveselu s-o rezolve. Adică, ceva venit de sus, ca ploaia de stele…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper