G. Călinescu şi „fapta văzută din viitor“

Un articol de Constantin Coroiu

Se vor împlini în curând 115 ani de la naşterea lui G. Călinescu. Nicolae Manolescu scrie undeva: „Olimpianului şi placidului E. Lovinescu îi e dat să joace rolul polemistului, al partizanului, al pionierului; impulsivului şi subiectivului G. Călinescu, rolul celui ce construieşte cu detaşare filosofică sinteza monumentală“. Dar Călinescu, care lucra între 12 şi 15 ore pe zi, începând de la 5 dimineaţa, a scris enorm şi la gazetă. Înainte de 1990, speram să se editeze tot ce a publicat „scriitorul total“ Călinescu în ziare şi reviste, pentru a avea imaginea nu doar a vastităţii publicisticii sale (cum reieşea şi din Biobibliografia alcătuită de Ion Bălu), ci şi a diversităţii şi valorii ei. Dispunem acum de publicistica lui Călinescu, editată integral şi după toate regulile filologice de Nicolae Mecu împreună cu un colectiv de reputaţi cercetători, în colecţia „Opere fundamentale“, coordonată de Eugen Simion, la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă a Academiei Române. Sunt nu mai puţin de 10.000 de pagini.
Vocaţia jurnalistică a lui G. Călinescu (George Ivaşcu spunea că avea gazetăria în sânge) se vădeşte de timpuriu. Redactează singur, între altele, revistele Roma şi Capricorn.  Dar până la 1 ianuarie 1939, când scoate la Iaşi Jurnalul literar şi când devenise deja un nume de prim plan, el este prezent în mai multe publicaţii, în primul rând Viaţa Românească şi Adevărul literar şi artistic. Lucian Blaga semnala într-un articol din 1924, intitulat Critica: „Literatura dinainte de război a avut o «critică». Oameni ca Chendi, Ibrăileanu, au luptat pentru impunerea unui punct de vedere; creaţiunea literară avea un ajutor în critica lămuritoare. Publicul se ştia orienta. Astăzi scriitorii tineri trebuie să-şi taie singuri drumul, fiindcă o critică (făcând abstracţie de cea a domnului Lovinescu) a modernismului nu avem. Între tinerii de astăzi sunt prea puţini aceia, care reprezintă «conştiinţa critică» a generaţiei. Acţiunea scriitorilor înaintează fără îndreptar, fără spirit de selecţie. Totul e lăsat la voia întâmplării“ (Patria, VI, 1924). Un strălucit reprezentant al conştiinţei critice de care vorbea Blaga avea să fie tânărul de 25 de ani la acea dată, aflat în plină „ascensiune“, G. Călinescu.
În pagina de gazetă, Călinescu, nemulţumit de calitatea şi mentalitatea intelectualului român, ca şi de cea a cititorului de literatură autohton, pare să aibă sublima inocenţă de a crede că poate să facă din cel care îl citeşte măcar un intelectual în sensul etimologic al cuvântului, adică să-l pună pe gânduri, să-l pună în starea de meditaţie. El denunţă automulţumirea mic-burgheză a celor mai mulţi intelectuali (de fapt, nişte posesori de diplome şi atât), snobismul sau ceea ce Nichita Stănescu avea să numească mai târziu mitul nătâng al străinătăţii („Ideea pe care o avem noi românii despre «străini» este de aşa natură că ne împiedică adesea de la exercitarea propriilor noastre facultăţi“); dezinteresul faţă de marile idei şi proiecte privind cultura şi civilizaţia; goana după profesii lucrative („…avem nevoie de creatori, de arhitecţi, de gânditori originali, de ingineri inventivi (…) cultura română nu va începe decât în ziua când va apare întâia creaţie română tehnică, fie şi o sfârlează automată cu proces intermitent“); carierismul („Cine a făcut o carieră a renunţat de la început la orice activitate legată de contemplaţie, în linii generale el nici nu este un intelectual“); eludarea spiritului critic;  incultura sau incapacitatea de a construi durabil. Sunt numai câteva dintre subiectele publicisticii lui Călinescu, îndeosebi ale celei din perioada interbelică, „gâlceava“ sa cu lumea cunoscând o diversitate de formule şi genuri (de la pamflet la poem, de la portretul ocazional, mai mult sau mai puţin omagial, la schiţa de moravuri, de la nota incisivă la demonstraţia amplă într-un fascinant discurs).
În epoca postbelică, dovedind aceeaşi vigoare şi aceeaşi tinereţe a spiritului, el continuă să fie un publicist prodigios. Ca director de gazetă, ca scriitor la ziar de care, de altfel, spun cei care i-au fost aproape, era foarte mândru,  abordează varii teme din sfera culturii, dar şi a socialului şi politicului. Rar se întâmplă ca o personalitate să împletească atât de armonios liniştea bibliotecii, refugiul între cărţi cu „descinderea“ în tumultul Cetăţii, singurătatea lecturii, ţinuta „în haine somptuoase, cum făcea Machiavel“ cu haina de lucru a luptătorului pe care nimic şi nimeni nu l-au îngenuncheat vreodată, cum scria un memorialist care l-a cunoscut bine mai ales în perioada ieşeană, cea mai fecundă privind creaţia călinesciană. Şi în publicistica sa Călinescu şochează adeseori simţul comun şi chiar bunul simţ, care nu o dată se însoţeşte cu suficienţa sau cu inhibiţia paralizantă. Astfel, el îi poate deruta pe unii când postulează „Trăim mereu în prezent“ iar, uneori, chiar în acelaşi text, repudiază pur şi simplu „existenţa în secol“. Aflat „în afara oricărei prevederi“ (cum definea el însuşi geniul), Călinescu trecea cu dezinvoltură din spaţiul eternităţii în cel al contingentului, din inactualitatea literaturii în cea mai concretă, imediată actualitate. Şi invers. Un Călinescu în şort, explicând regulile de balet clasic colaboratorilor săi de la Institutul de Istorie şi Teorie Literară, care îi va purta ilustrul nume, nu trebuie să surprindă pe nimeni. E o imagine definitorie privind mobilitatea unui spirit grandios.
Cultul muncii şi al creativităţii, precum şi pledoaria, explicită sau implicită, pentru spiritul critic se înscriu printre dominantele publicisticii lui G. Călinescu, inclusiv în epoca posbelică. „Nu există decât o singură muncitorime – scria el în Tribuna poporului –, de la lumina creerului până la tăria braţului. Între Michelangelo şi pietrar nu este deosebire în această lume a materiei. Fireşte, este una, în absolut. Michelangelo nu şi-a părăsit o clipă mentalitatea lui de breslaş“. Semnificativ, într-un articol din Naţiunea (30 septembrie 1948) sublinia o idee mai actuală astăzi ca oricând: „Învăţămîntul practic nu vrea să zică învăţămînt fără orizont, ci orizontul definit de la puncte reale pe pământ“. Câteva propoziţii dintr-un articol despre N. Iorga din Contemporanul, nr. 11, 1946, exprimă un tulburător crez: „… sunt împotriva cultului fără spirit critic al marilor oameni şi nu socotesc că revederea petelor ar fi infamantă (…) Omul excepţional, expus privirilor tuturor, este ca pomul care, crescând, măreşte crestătura neînsemnată şi-i dă înfăţişare de plagă“. Spiritul critic, ne învaţă Călinescu, poate fi chiar nociv, atunci când, incapabil să treacă dincolo de marginea dezagreabilă a plăgii, devine justiţiar şi distructiv. Om al prezentului său, în epoci ce mai degrabă i-au fost ostile şi care, de fapt, nu l-au meritat, G. Călinescu gândea mereu la viitor, iar trecutul, oricât de îndepărtat, îi era mereu aproape, îi era familiar: „Când îl crezi iremediabil pierdut în cele mai abstracte consideraţii despre erotica Renaşterii, atunci poţi fi sigur că gândul lui G. Călinescu este concentrat la maximum asupra prezentului“ (Adrian Marino). Încât implicarea în fluxul istoriei postbelice a însemnat pentru el o necesitate spirituală. În definitiv, Călinescu, om şi scriitor, este un revoluţionar în sensul cel mai larg al termenului. Nu greşeşte Dumitru Micu atunci când afirmă că, deşi nu a fost suficient de receptiv faţă de poezia lui Blaga, a lui Bacovia, deşi nu l-a înţeles pe Dostoievski, el e „unul dintre scriitorii români cei mai moderni şi chiar avangardişti“. Altminteri e o pură tautologie să vorbeşti despre vocaţia revoluţiei la un spirit obsedat de monumental. Construcţia şi evoluţia presupun cu necesitate revoluţia. Întrebat la împlinirea vârstei de 60 de ani „ce înseamnă să fii tânăr?“, Călinescu răspundea: „a vedea neted esenţa vieţii, a urma mereu cu spontaneitate sinuozitatea prezentului viu, nu a aceluia superficial, ci a prezentului logic, dedus ştiinţificeşte din trecut şi totodată a vedea viitorul care se desprinde din prezent, a lupta pentru el“. Şi adăuga, în aceeaşi împrejurare, că judecătorul suprem este „fapta însăşi, văzută din viitor“. Apropo de viitor, trebuie reafirmat ceea ce, de altfel, este un loc comun: în drumurile noastre, nu numai cele literare, îl vom întâlni la fiecare răspântie pe Călinescu. Subscriu la ceea ce-i spunea într-un interviu
Al. Piru lui Dorin Tudoran: „Orice ar face literatul român, fie poet, fie prozator, fie el critic ori istoric literar, se loveşte cu capul de G. Călinescu“ (Biografia debuturilor, 1978).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper