Despre aplauze

Un articol de MARIN MARIAN-BĂLAŞA

Mai ales pentru ca publicul a devenit astazi de o mare „neutralitate“ a opiniei, de un formalism sau de o docilitate implacabila, este cazul sa observam mai atent si gestul aplaudarii.
În culturile traditionale, de substrat rural, aplauzele erau foarte rare. Ocurenta lor publica era destul de limitata. Cum-necum (n-am sa fac aici istoria obiceiului de a aplauda!), am ajuns sa consideram ca gestul (cultural!) cel mai adecvat, mai binevenit sau mai firesc este ca, la finele unui eveniment sau spectacol, sa batem din palme.
Pâna acum 10-20 de ani, în România (dar nu numai) nu se concepea nicidecum sa se aplaude si la înmormântari. Gestul a fost însa importat. Acum orice cortegiu funerar de vaza este aplaudat (lumea aplaudând oarecum faima sau memoria defunctului, în numele simpatiei populare fata de acesta), doar fata de cortegiile „anonime“ lumea abtinându-se de la orice exprimare a propriei persoane sau participatii. În cazul acesta, aplauzele sunt o modalitate de exprimare a unei conexiuni afective cu protagonistul evenimentului.
Însa în cazul spectacolelor de orice natura s-a încetatenit de secole întregi ca „lumea civilizata“ sa aplaude. Ba chiar si sa urle. Stadion cenzurat, restrâns dinamic-comportamental, în finalul de eveniment sala de teatru, opera, balet si concert rasuna astazi de ropotele asurzitoare ale zgomotelor produse cu palmele; mai rar sau restrâns inclusiv de exclamatiile (admirative sau recunoscatoare, dar tot fonic-agresive) ale unuia sau altuia dintre spectatori. Si toti concedem ca lucrul acesta este cât se poate de firesc, adecvat, în ciuda naturii sale – brutale, animalice chiar – total opuse artei, rafinamentelor ravasite pâna atunci prin muzica sau dansul performate, prin scenografia, costumele sau filmul, jocul si textele rostite de catre artisti.
Zgomot obligat, barbarie
Cutuma gestuala niciodata analizata atent, niciodatã criticata, aplauzele înseamna (totusi) zgomot, barbarie!
Desigur, scuza prima sau fundamentala a acestui comportament spune ca aplaudam pentru a ne exprima recunostinta fata de artisti. Dar era drept sa fie asa pe vremea când artistii erau doar slugi, ori amatori neremunerati; iar spectatorii erau doar invitati si nu plateau nici un bilet. Astazi un artist profesionist stie destul de bine când, daca sau de ce a fost bun, foarte bun sau mai putin bun; nu aplauzele, bezelele sau vociferarile adulative ale publicului îi dovedesc calitatea propriei performari. Iar (cinstit vorbind!) onorariul este pentru el mult mai binevenit decât aplauzele sau florile. Sigur ca, magulindu-i vanitatile, si acestea din urma înseamna ceva. Dar, oare, în foarte multe cazuri, chiar nu s-ar putea dispensa de acest plus, substitut, farâmitura?
Pe de alta parte, omul aplauda si pentru ca orice gest primar/ primitiv aduce cu sine si ceva lubric. Cu prilejurile în care cultura si civilizatia ne permit sa urlam sau sa facem alt zgomot „natural“, o facem cu placere. Pentru placerea proprie, pentru endorfinele sau dopaminele pe care le produce expandarea personalitatii prin urlet/ zgomot fizicalist. Doar ca, iar acesta ar fi subiectul principal al discutiei de fata, zgomotul produs în colectiv, la final de spectacol, induce totodata si destramarea oricarei impresii subiective produse de spectacol/ drama/ poveste. Distruge esteticul perceput intim, înlatura orice asezare a „catarsisului“ cu consecinte de durata. Distruge orice magie/ miracol.
Si poate ca – în realitatea cea mai crunta, profunda – aplaudam tocmai pentru a distruge atmosfera, pentru a iesi din „jocul“ dramatic ai carui martori am fost, pentru ca nu vrem, ori ne e frica, sa ne lasam influentati de spectacolul, de drama, de esteticul observat / experimentat pe scena.
Pe scurt, aplaudam pentru a uita repede, aplaudam pentru a distruge.
Prin eficienta lor devianta aplauzele dovedesc ca am venit la spectacol doar pentru o scurta betie, doar pentru a petrece divertismental o ora-doua. Dupa care însa sa ne întoarcem rapid fata de la alternativa fiintiala, estetica si etica pe care am observat-o. Aplauzele dovedesc ca, practic, am venit doar pentru… a pleca.
Retinerea de la gestul producerii brutale a aplauzelor permite ca „miracolul artei“ (desigur, atunci când sau în masura în care a avut loc) sa îsi fixeze sau perpetueze efectul. Iata de ce, deseori, aplaudarea ar merita suspendata.
Ce s-ar putea face, practic
Fastul formalist al iesirii la rampa, plus regia salutului-închinaciune performata de actori în final obliga publicul la aplauze, la ridicarea în picioare si la prelungirea acestui ritual zgomotos (chiar indiferent de satisfactia ori de plictiseala de pâna atunci). Se presupune ca oamenii se supun acestui ritual – al ruperii kinetic-brutale fata de tot ce au contemplat – din sincer entuziasm. Dar mult prea adesea satisfactia efectiv teatrala este marunta, adesea, pentru multi, doar simpla prezenta în sala „face“ toti banii, iar actorii sau textul jucat sau regizorul n-ar prea merita laude. Cel putin prin Bucuresti, aplauzele sunt adesea nemeritate, devenind doar un automatism comportamental (cultural?), niciodata constient evaluat, pentru a carui performare conventional-ipocrita regizorul si actorii au mai multa „vina“ decât spectatorii.
Foarte adesea, revenind pentru aplauze cu aceleasi fete cu care terminasera reprezentatia – fete impresionate, extaziate ori plânse, oricum ravasite –, actorii par sa încerce sa pastreze, sa prelungeasca ceva din sentimentul concluziv al dramei jucate. Dar odata cu „aplauzele furtunoase“ pe care tocmai actorii le impun (prin plecaciuni repetate), tentativa lor este doar ipocrita. Oamenii bat din palme si se ridica în picioare nu numai pentru a-i onora sau încredinta pe actori de aprecierea sau admiratia proprie, ci si – poate mai mult decât orice – pentru a-si spulbera toata înfiorarea, toata impresionabilitatea, pentru a-si alunga emotiile reale, pentru a împiedica asumarea lectiilor oricarei drame.
Visez la un spectacol la finele caruia, dupa ce actorii si-au facut treaba, acestia din urma sa dispara, sa plece pur si simplu (fara sa-si mai cerseasca aplauzele cu plecaciuni de sluji sau sclavi). Iar spectatorii sa taca, sa se ridice si sa plece liber, când si cum simt ca e bine s-o faca, nicidecum la „comenzile“ formalismelor si conventionalismelor de tot felul.
Am experimentat lucrul acesta în cadrul câtorva concerte. Între piese am cerut audientei sa ramâna în „afectarea“ mentala si psihologica produsa de muzica. Iar la final am cerut sa se paraseasca sala în tacere, astfel lumea tezaurizând si ducând acasa starea de spirit încercata în timpul audierilor. Experientele acestea, adica evenimentele artistice lipsite de zgomot, au fost mai mult decât tulburatoare, oamenii plecând cu fetele si sufletele la fel de transfigurate precum acelea ale actorilor care încheie o dramaturgie de exceptie. (Iar cine a vrut neaparat sa-si exprime gratitudinea fata de artisti, a putut strânge mâna acestora în tacere, pe holul sau în foaierul iesirii din sala.)
Pe când, asadar, si din partea teatrelor generozitatea de a lasa publicul sa plece cu adevarat, ducând în suflet, chiar pâna acasa, ceea ce piesa si jocul actoricesc s-au caznit sa arate?

Un comentariu pentru “Despre aplauze”

  1. aprilie 17, 2014 la 1:28 pm

    Acesta este fragmentul care incheie serialul „Criminal ca la teatru”.
    Asadar, trebuie legat/lecturat in urma intregului ciclu pt. care a fost respectat titlul generic, dar mai ales in urma ultimelor secvente (publicate de catre revista doar cu subtitlurile originale: „Antropologii, sociologii, menajerii” si „Vorba lui Eminescu”).

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper