Deontologia în politică

Oamenii politici şi mai ales cei care pot fi definiţi drept bărbaţi de stat au devenit rari şi mai ales însuşirile care se cuvin unui astfel de om le constatăm din ce în ce mai puţin. O naţiune este ca un organism. Importanţa primordială o au cetăţenii care o compun, de atitudinea lor depinde sensul de evoluţie al „corabiei neamului“, dar la cârmă se află cei care sunt aleşii celor dintâi şi care se cuvine să fie cei mai buni, cei mai înzestraţi, cei mai dezinteresaţi, cei mai dăruiţi ţării lor.
Este însă aşa? În câte cazuri parametrii aleşilor corespund însuşirilor necesare? Răspunsul nu ne satisface, deoarece, din păcate, cu câţiva ghiocei nu se face primăvară!
Odată cu perioada modernă au apărut în societatea noastră cei cărora le-a revenit să-i îndrume mersul într-o nouă etapă a istoriei omenirii şi nu în puţine cazuri să fie nevoiţi să facă faţă unor probleme aparent insolubile într-o ţară captivă, într-o zonă dominată de marile puteri ale vremii, nesăţioase în dorinţa lor de dominaţie şi de exploatare. Totodată, aceşti „îndrumători“ nu puteau aparţine lungă vreme decât unei singure categorii sociale privilegiate, doar boierimii. Fără îndoială că şi atunci, ca şi acum, existau destui preocupaţi în primul rând de ei înşişi şi de bunăstarea lor, dar, cu toate acestea, din rândurile lor s-au ridicat şi oameni deosebiţi, dăruiţi neamului lor şi dorindu-i afirmarea. În nu puţine rânduri, tocmai aceştia au reuşit să deţină pârghii esenţiale şi să se impună, devenind, chiar pentru cei din aceiaşi categorie, ei înşişi modele.
Tineri boieri aveau să devină tineri „bonjurişti“, novatori ai statutului modern, şi să înveţe în lăcaşurile de lumină ale Europei apusene. Lor aveau să li se alăture din ce în ce mai numeroşi reprezentanţi ai clasei de mijloc şi chiar ai ţărănimii. Au învăţat şi unii de la ceilalţi şi, în orice caz, i-a unit o dorinţă ardentă de a imita eficient stările de lucruri din alte părţi mai fericite ale lumii. Patriotismul şi o viziune umanitară a destinelor umanităţii i-a unit pe cei mai buni şi s-au dovedit adevăraţi ziditori, ridicând edificiul unei Românii, făcând faţă lipsei de bunăvoinţă şi nu rareori ostilităţii unor puteri, ştiind să înfrunte crizele şi momentele grele şi de asemenea să imite ca români reformele necesare mersului înainte, dar cu grija unei drepte măsuri şi a respectului cuvenit faţă de rânduielile ţării lor.
Proiectul lor de ţară n-a fost improvizat şi nici făcut de mântuială, ci a fost rodul a stăruinţe îndelungate şi a dăruirii mai multor generaţii. Au fost depuse silinţe, au fost făcute jertfe, inclusiv de sânge, a fost folosită inteligenţa spre binele comun şi rezultatul – trebuie mărturisit – a fost pe măsura aşteptărilor. Într-un răstimp istoric foarte scurt, construcţia a fost realizată. Mai întâi, a existat stăruinţa unităţii, a strângerii laolaltă a ţinuturilor româneşti într-un cadru propriu, naţional; la aceasta s-a adăugat metoda de construire a ţării celei noi. N-a fost vorba de o simplă alăturare a unor fraţi cu ceilalţi, ci, în acelaşi timp, s-a căutat stăruitor să se realizeze o modernizare, adică o aliniere la ţările cărora împrejurările le fuseseră mai favorabile de timpuriu şi care ajunseseră să reprezinte modele. Acestei entităţi s-a căutat să i se asigure condiţiile existenţei libere, şi nu regimul unei colonii. I s-a apărat, într-o primă fază cu fermitate, autonomia, iar în a doua, s-a dobândit statutul de independenţă. În câteva decenii, România s-a ridicat şi s-a afirmat în zonă, iar între unirea cea mică din 1859 şi desăvârşirea ei în 1918, în ceva mai mult de o jumătate de veac, ea fost capabilă de a trece la o viaţă social-politică la nivelul Europei acelei vremi.
Procesul desăvârşirii unirii după 1918 a fost deosebit de complicat, în comparaţie cu ceea ce avusese loc când se uniseră cele două principate. De data aceasta, păstrându-se caracterul unitar, care reprezenta un ax de existenţă al statului, a trebuit să se procedeze la o unificare bine gândită, unitară, dar şi echilibrată, în care să fie avute în vedere trăsăturile specifice fiecărui ţinut. Caracterul organic al construcţiei a trebuit neapărat realizat, tocmai pentru a se asigura funcţionalitatea ei, fraţii despărţiţi de atâta vreme au învăţat astfel să trăiască împreună în casa cea nouă. Fireşte, au existat contradicţii, de asemenea numeroase erori, dar, în ansamblu, în cursul a mai puţin de două decenii, România a fost reconstruită în noul ei cadru, făcându-se faţă numeroaselor complicaţii. Au fost reparate grelele pierderi ale războiului, s-a construit pe plan administrativ-instituţional ţara, s-a făcut faţă crizelor şi s-a dezvoltat economic noua entitate statală. Fără a mai vorbi de continuarea procesului de aliniere la ţările mai înaintate şi de afirmare culturală. Întregul edificiu care se înălţase a fost din nefericire distrus în mare măsură în momentul în care forţele malefice extremiste au luat în stăpânire o mare parte a continentului, eliberat abia în ultimele decenii ale veacului al XX-lea.
După decembrie 1989 clasa politică s-a reconstruit, dar fără a mai fi rezultatul unei dezvoltări organice. Legăturile „cu trecutul“ au fost în bună măsură improvizate şi lipsite de continuitate. După o jumătate de veac a fost deosebit de greu să se reia un ritm de creştere firesc. Să ne gândim numai câţi dintre oamenii politici au reuşit să străbată ultimul sfert de veac şi câţi s-au pierdut pe parcurs, să nu uităm câte ciudate improvizaţii au avut loc. Înainte de Primul Război Mondial, numele tuturor celor care ocupau scaune ministeriale însemnau ceva, rezultau dintr-un proces evolutiv, dintr-o treptată afirmare a lor pe scena publică. Astăzi, în marea lor majoritate, ei reprezintă pentru cetăţenii ţării imaginea unor profitori, şi nu pe cea a unor constructori de ţară. Omul politic de astăzi rareori apare ca produsul unei evoluţii, ca ocupând poziţia sa în urma realizării unei serii de înfăptuiri, că este un înainte mergător în profesia sa – şi mai ales că este prezent în viaţa publică pentru a-şi sluji ţara.
Mecanismele de promovare în viaţa socială sunt departe de a sprijini o ridicare corectă, în primele rânduri, a celor mai buni. Comportarea nepotrivită începe de la cei care ar trebui firesc să fie învăţătorii, de la părinţi şi familie. Când se recurge la metode „colaterale“ pentru a se asigura un „rost“ cât mai bun unui tânăr, se săvârşeşte o acţiune nepotrivită, mai întâi faţă de cel în cauză, şi apoi o acţiune injustă faţă de comunitatea socială, căci promovarea nedreaptă lezează drepturile fireşti ale altor tineri şi răneşte însuşi trupul societăţii în ansamblu.
Toate măsurile care se iau astăzi pentru a se apăra corectitudinea desfăşurării examenelor sunt umilitoare pentru ansamblul procesului de învăţământ. Corupţia care s-a instalat, cumpărându-se diplome şi examene, recrutarea „partinică“ a unor cadre didactice ne dezvăluie racile extrem de grave, la care societatea în totalitatea ei nu reacţionează pe măsura cuvenită; dimpotrivă, caută să se încadreze acestui „nefiresc“! Sancţiunile sunt departe de a fi categorice, cum s-ar cuveni. Un act de corupţie dovedit ar trebui urmat de eliminarea definitivă fără drept de apel din învăţământ a celui vinovat. De asemenea, ar trebui găsită calea sancţionării rapide şi pentru a nu se îngădui tergiversări fără număr, când vina este limpede şi de nediscutat.
Interesul pentru învăţătură şi carieră a scăzut îngrijorător. Pasiunea pentru o profesie, implicând uneori şi renunţări şi sacrificii, nu prea mai este întâlnită. Ne găsim sub stăpânirea banului, fără îndoială necesar în existenţa fiecăruia, dar pentru mulţi a ajuns criteriul fundamental al vieţii. Interesul pentru un domeniu sau altul este subsumat câştigului şi, prin aceasta, chiar viaţa şi sensul ei capătă înfăţişări nepotrivite. Această mentalitate are tendinţa de a deveni dominantă şi în domenul politic, acolo unde am avea nevoie înainte de toate de învăţători – în înţelesul cel mai înalt al cuvântului – şi de apostoli. Nivelul profesional al celor în cauză este în scădere şi se motivează mai ales pecuniar, ceea ce se reflectă şi în întreaga lor activitate.
Mai trist este că s-a ajuns ca mulţi să dorească – şi efectiv să şi facă apoi acest lucru – să se implice în politică nu dintr-o orientare şi un interes speciale, ci mai ales dintr-o motivaţie de interes pecuniar. Politica a ajuns în primul rând o sursă de venituri şi, din păcate, nu în puţine cazuri apar şi îndepărtări de la o comportare corectă.
Ce am putea face pentru ca în rândurile clasei politice să fie într-adevăr cuprinşi cei mai buni? Cât ar fi de necesar ca morala publică să se pronunţe fără şovăire pentru o condiţionare a promovării politice numai pe criteriile valorii şi ale corectitudinii! Când o să ajungem ca fiecare dintre cei implicaţi în viaţa politică şi în primul rând membrii Parlamentului să însemne pentru noi un model profesional şi moral?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper