De ziua Academiei

Un articol de DAN BERINDEI

Peste numai doi ani, Academia Română va sărbători un veac şi jumătate de existenţă. Bilanţul evoluţiei sale dezvăluie o neîndoielnică ascensiune. Dacă plecăm de la restrânsa societate literară din 1866, de la cele două secţii create în 1867, cărora li s-a adăugat, în 1871, cea de-a treia, dedicată ştiinţelor naturii şi ştiinŢelor exacte, depăşind o activitate, iniţial restrânsă, dedicată limbii şi istoriei, constatăm prezenţa, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, a trei puternice secţii. În acestea s-au strâns reprezentanţii de vârf ai elitelor intelectuale ale epocii, reprezentanţi care s-au conectat la fluxul ştiinţific şi cultural mondial. În cursul veacului trecut, s-a înregistrat necontenita creştere a nivelului Academiei şi a varietăţii preocupărilor membrilor săi, de la mijlocul secolului adăugându-se şi reţeaua de institute. Deşi etapele fiinţării ei au fost marcate şi de pagini întunecate, rezultanta rămâne pozitivă. Răsfoind dicţionarul membrilor aleşi  timp de un veac  şi jumătate, nu putem decât să ne manifestăm respectul şi aprecierea, cele câteva excepţii, ca urmare a imixtiunilor din afară, n-au afectat, din fericire, trunchiul puternic al unui arbore impozant !
Uneori, neînţelegerea rosturilor Academei şi a importanţei acesteia pentru România de către cei cărora le revin, într-un răstimp sau altul, înaltele răspunderi de a conduce ţara poate constitui o gravă ameninţare pentru o instituţie a ei, fundamentală, şi, fără îndoială, chiar pentru mersul înainte al societăţii româneşti. Un recent sondaj de opinie ne-a arătat că, dincolo de denigrări răuvoitoare şi de atacuri, există în rândurile  concetăţenilor noştri o bună părere despre Academie, aceştia considerând-o, ca importanţă, alături de Biserică şi de  Armată.
Academiei, ca instituţie fundamentală, îi revine misiunea de a contribui la progresul ţării, de a apăra interesele noastre naţionale, dar şi – graţie activităţii, nivelului cercetării şi legăturilor sale internaţionale – de a încadra ştiinţa românească şi cultura, la  valoarea lor reală, în circuitul european şi mondial.
Academia Română nu este doar un  for de consacrare  a celor mai buni dintre cetăţenii României, oameni  de ştiinţă şi de cultură; nu doar un for de recunoaştere publică a realizărilor şi prestigiului acestora. Aparţinând spaţiului excelenţei, ea este, în societatea românească, şi o uzină de producţie spirituală în variate domenii. Cele 66 de centre şi  institute  reprezintă, la rândul lor, un loc de convergenţă a elitelor intelectuale, cele câteva mii de cercetători  efectuând o activitate de înalt nivel ştiinţific şi cultural sub  îndrumarea şi controlul Academiei. În laboratoarele unităţilor ei, în care prezenţa şi activitatea membrilor Academiei sunt o componentă esenţială, se desfăşoară lucrări de performanţă în domeniul cercetării fundamentale, dar şi al celei aplicate.
Probleme mai există în legãturã cu mişcarea firească a cadrelor ştiinţifice, durata promovării, iar în cazul cercetătorilor tineri, retribuţiile sunt încă departe de ceea ce ar fi normal să fie, mai ales că este vorba, îndeobşte, de cei mai buni din succesive generaţii. Salarizarea însă este o problemă generală, care priveşte ansamblul cercetării ştiinţifice din această ţară,  şi ea arată care este locul şi preţuirea pe care le dau factorii politici acestei direcţii fundamentale. Tot în privinţa institutelor, s-ar impune ca poziţia deplin  autonomă a Academiei, recunoscută încă din  anul 1867, cu prilejul intrării în activitate şi al celei dintâi sesiuni, să fie pe deplin respectată. Să  nu fie uitate niciodată de conducătorii acestei ţări, oricare ar fi ei,  angajamentul şi cuvintele patriotului Ştefan Golescu de la 1/13 august 1867, primul                                                                                                  ministru care arăta atunci, la ceremonia inaugurării Societăţii Literare Române, că „societatea este şi rămâne independentă şi liberă, cum liberă şi independentă a fost, este şi va fi limba poporului român“.
Academia Română are în sarcină şi valorificarea trecutului, a examinării şi studierii evoluţiei limbii  – motiv fundamental al înfiinţării ei în urmă cu un veac şi jumătate –, valorificarea evoluţiilor istorice, a  trăsăturilor spirituale specifice, a contribuţiilor în domeniul gândirii înalte, a filosofiei, dar şi a variatelor întruchipări ale artei. Ea este menită, între altele,  să realizeze bilanţuri comparative şi mai ales să sublinieze specificităţi originale. Identităţii noastre şi evoluţiei ei, a căror cunoaştere este esenţială, le sunt consacrate străduinţe, iar roadele sunt de folos ţării pentru a ocupa în salba naţiunilor şi a statelor lumii un loc cu justă  măsură. În această grandioasă întrecere de civilizaţie, reprezentând una dintre naţiunile acestui continent, înalta noastră societate aduce contribuţii apreciabile, deşi insuficienţele de mijloace materiale corespunzătoare stânjenesc uneori participări la nivelul posibilităţilor de exprimare.
În domeniul esenţial al economiei şi al dezvoltării societăţii, Academia este o prezenţă activă şi multiformă. Institutele şi centrele ei orientate în această direcţie contribuie la cunoaşterea şi rezolvarea unor probleme capitale ale economiei. Ea îşi dovedeşte în această privinţă utilitatea practică, şi nu numai pe cea a studierii minuţioase a unor chestiuni esenţiale României pentru viitoarea ei dezvoltare.
Faptul că Academia Română reprezintă un ansamblu larg de domenii ridică probleme din pricina complexităţii direcţiilor; ea oferă însă, totodată, un întins teren de lucru ştiinţific, ca şi posibilitatea  conlucrării creatoare  înăuntrul ţării, dar şi în lume. Un alt avantaj îl reprezintă şi situarea ei în afara jocurilor politice, ceea ce îi conferă atribuţii de echilibru, echidistanţă şi obiectivitate. În numeroase domenii ea poate oferi modele, căi de urmat şi consiliere. Este într-adevăr o „bătrână doamnă”, multştiutoare, în acelaşi timp dispusă, şi mai ales capabilă, a da sfaturi dezinteresate, lucru atât de rar în societatea româneascã, în nesfârşită tranziţie, din zilele noastre.
De un veac  şi jumătate, bunurile cultural-ştiinţifice, şi în primul rând colecţiile atât de valoroase ale Bibliotecii, dar şi casele memoriale – de la Mirceştii lui Vasile Alecsandri la casele lui G.Călinescu şi George Oprescu, ori reşedinţa generalului Henri Berthelot, pentru a nu da decât câteva exemple –  au păstrat pentru viitorime memoria unui trecut şi ele satisfac  şi  dorinţele unor mari personalităţi care au considerat Academia drept locul şi depozitarul cel mai potrivit al donaţiilor şi al testărilor lor.
Dar Academiei îi revine încă o obligaţie: ea, atotştiutoarea, nu trebuie să  fiinţeze izolată într-un glob de fildeş, ci implicată nemijlocit în ştiinţă, cultură şi artă, să  urmărească ceea ce are loc în societatea românească şi în lume şi să-i sfătuiască pe conaţionalii ei şi, în primul rând pe factorii de conducere ai ţării, în privinţa căilor viitorului, dar şi a problemelor de mare însemnătate cu care este confruntată societatea noastră. Este ceea ce  Academia a făcut de la  întemeierea ei, preocupată fiind, firesc, de activitatea cultural-ştiinţifică, dar, totodată, implicându-se şi spunându-şi cuvântul în marile momente ale devenirii ţării.
De la înfiinţarea ei, Societatea Academică Română a fost prima formă de unitate instituţională românească, ea reprezentând  o Românie Mare spirituală şi culturală şi, fără îndoială, afirmarea  acestei realităţi în faţa lumii a fost unul dintre  obiectivele majore ale înaltei societăţi care fusese întemeiată. Era vorba de o unitate cultural-spirituală, dar şi de  afirmarea unităţii românităţii în întregul ei. Academia a transmis societăţii româneşti ideea aceasta fundamentală a unităţii naţiunii, considerându-se întotdeauna apărătoarea marilor ei interese, dezinteresată şi însufleţită doar de dezvoltarea ţării, în ansamblul ei.
Prin declaraţii publice, pentru a nu da decât câteva exemple din ultima perioadă, Academia Română a luat poziţie în chestiunea unităţii românilor şi a limbii de pe ambele laturi ale Prutului, în problema Roşia Montana, în cea a unor clădiri înalte, construite cu scopuri speculative în capitala ţării. Ea este datoare a se implica în orice problemă fundamentală, care poate afecta bunul mers al treburilor publice, de a-şi spune un cuvânt competent, de a apăra cu fermitate ceea ce se  cuvine a fi apărat. Într-o societate în care sentimentele egoiste şi egocentrice au căpătat accente prea puternice, membrilor Academiei le revine a fi nişte trezitori.
Lumea întreagă se găseşte într-un proces de o mare complexitate, în mijlocul unor mutaţii geopolitice şi al unor deplasări de putere, într-o luptă neîncetată pentru asigurarea dezvoltării şi chiar a existenţei ei viitoare,  a unor confruntări cu perspective şi urmări  incalculabile.  Ritmul de evoluţie a umanităţii, chiar cel al dotării ei tehnice sunt într-o continuă schimbare. Este greu de ţinut pasul într-o întrecere de acest fel şi, cu atât mai mult, de recuperat decalaje. Pe de altă parte, „accidentele de parcurs” sunt tot mai numeroase şi mai complicate, inventivitatea omului, din păcate, nu se afirmă numai într-un sens pozitiv – al unei dezvoltări generale –, ci şi în forme care pot pune în primejdie fiinţarea umanităţii în ansamblul ei.
Din vreme în vreme, izbucnesc crize care pun în pericol echilibrul general şi stânjenesc progresul. Marile probleme n-au ajuns încă să fie tratate într-o manieră constructivă şi echilibrată. Vocea înţelepţilor este aşteptată şi dorită.
În zilele noastre, Academia Română rămâne un sfătuitor competent şi dezinteresat, însufleţit de dorinţa de a construi şi de a ajuta la dezvoltarea societăţii în ansamblu, un for menit să contribuie pozitiv la o afirmare multiformă a acestei ţări.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper