De la Duminica Floriilor la Sâmbăta Patimilor

Sarbatorile precrestine tineau seama nu doar de ritmurile naturii, ci si de finalitatea practica, vitala în cele din urma, a unor activitati umane, punând accentul pe calitatea benefica si forta de influentare ale momentelor festive. Numai asa se poate explica faptul ca într-o zi de sarbatoare cum este cea a celor Patruzeci de Mucenici din Sevastia se iesea cu plugul la arat, ca în Duminica Floriilor se presadeau florile si ca celelalte doua Saptamâni Mari din post erau destinate unor activitati gospodaresti obligatorii. Cele mai evidente suprapuneri si tolerante reciproce le prezinta împlinirea unor rânduieli postfunerare (pomeni, praznice si ofrande) la sarbatorile crestine de mare importanta.
Saptamâna Patimilor ni se înfatiseaza si astazi ca o sinteza interesanta între valorile precrestine si cele crestine ale acestui interval premergator începutului de an cultic. Seara de seara, în bisericile ortodoxe se tin deniile, slujbe nocturne care îi fac pe credinciosi contemporani si partasi la Patimile Mântuitorului.
Conform credintelor si datinilor populare, ziua de marti se tine în zonele înalte pentru a pastra mana laptelui vitelor, subîntelegându-se ca oamenii îi confera un caracter nefast (este „bântuita de strigoaice”), iar cea de miercuri era socotita termenul-limita pentru încheierea torsului cânepei. În aceasta zi, în satele din Dolj, copiii umblau „cu Joimarica”, un fel de colind satiric-amenintator:
„Câtii, câtii
Tors-ai câltii?
Ori i-ai tors
Ori nu i-ai tors?
Ori i-ai bagat pe vreun dos?”
Ca si Inatoarea ce se ivea în pragul Craciunului, Joimarica sau Joimarita era reprezentata ca o femeie hidoasa si neînduratoare, sora cu Muma Padurii, care pedepsea femeile leneste, mai cu seama pe cele care, nedozându-si cum se cuvine timpul, lucrau dupa asfintitul soarelui.
Ziua de Joimari mai are o alta veche destinatie: ea presupune îndeplinirea unora dintre cele mai ample rituri postfunerare. Este sarbatoarea mortilor prin excelenta, zi în care, asa dupa cum spun cântecele funerare, „lumea cu dor” comunica prin gest, cuvânt si daruri cu „lumea fara dor”. Raiul si Iadul se deschid pâna dupa Rusalii, de aceea, pentru a se apara de spiritele rele sau de cele uitate, oamenii trebuie sa spuna „povesti încheiate”, nemaistiute de nimeni, care sa închida casa si gospodaria în cercul magic protector al cuvântului. Totusi, cine moare pâna în ziua întâia a Pastilor intra în Iad, caci Raiul este înca închis.
Focul este elementul ce puncteaza aceasta zi de sarbatoare si în jurul caruia se reface pentru o clipa coeziunea neamului, transgresând moartea. „Focurile de Joimari” se pot vedea nu numai în satele conservatoare ale Olteniei si Hunedoarei, ci si în Banat, unde femeile pregatesc „luminiciche” („luminische”), surcele de boz sau alun menite fiecarui raposat în parte pe care le împart la morminte invocându-i: „Sculati, sculati si acas’ aidati!”. Ele aduc celor pribegiti în cealalta lume caldura si lumina, vestind apropiata Înviere a Mântuitorului. În satele din sudul tarii, sufletelor ce sunt asteptate sa revina din lumea dreptilor li se pregatesc locuri de popas la porti si în raspântii: covoare, scaune împodobite si mese pe care se asaza vase cu apa, colacei dospiti si flori de primavara.
Ca si la celelalte zile de pomenire a raposatilor, la Mosii de Joimari se împart preparate rituale ce trimit la semnificatia lor originara de ofrande aduse celor care, din împaratia subpamânteana, vegheaza germinatia semintelor. Vinul rosu si feluritele forme de pâine rituala (între acestea „uitata”, un colac în forma de papusa fara ochi si fara gura destinat celor al caror nume a pierit din memoria urmasilor), fierturile si bucatele de post din boabe si fructe uscate sunt însemne culturale arhaice care pun în evidenta comuniunea, continuitatea si comunicarea dintre planul uman si cel al fortelor sacrului, încercarea oamenilor de a-si face favorabile fortele pe cât de inefabile, pe atât de puternice si de imprevizibile ce vegheaza la împlinirea oricarei activitati atât în timpul cotidian, cât si în cel festiv.
Îmbunati si împacati, stramosii vor zabovi printre „ai lor” mai multe saptamâni, pâna dupa Rusalii, când, prin noi ofrande, vor fi îndemnati sa se reîntoarca pasnici în lumea „de dincolo”.
Biserica dedica aceasta zi citirii celor douasprezece evanghelii, rememorarii si retrairii spirituale de catre crestini a momentului de taina în care Mântuitorul si-a prefigurat jertfa. Legendele apocrife si colindele religioase arata ca în acel moment s-au ivit în lume (de fapt au fost consacrate, dedicate serviciului divin) vinul, grâul si mirul. Cel dintâi a izvorât din sângele Domnului, cel de-al doilea din carnea Lui, iar cel de-al treilea din sudoarea chinurilor îndurate. Se oficiaza o slujba de priveghere – a celor douasprezece evanghelii – care rememoreaza ultimul sfat de taina al Mântuitorului cu învataceii Lui.
Cei slabiti de boala, dar si cei ce se asteapta la cumpene mari, împletesc baiere (cingatori) ori înnoada matanii în timpul slujbei, fiecarui semn corespunzându-i o evanghelie si o rugaciune; acestea, purtate ca amuleta sfintita, le vor aduce sanatate si izbânda. Gospodinele aduc ingrediente alimentare de baza (faina, undelemn, zahar, orez) pe care le lasa în timpul slujbei în fata iconostaselor pentru ca apoi, sfintite fiind, sa fie folosite de catre întreaga familie fie ca hrana, fie ca leacuri.
Repetând acte si evenimente consacrate de istoria religioasa, precum cel al lepadarii lui Petru de Iisus, oamenii cred ca daca se dezbara de naravuri de orice fel sau daca exorcizeaza bolile prin gesturi magice simple vor putea scapa de ele. Observam asadar respectul pentru forta modelului divin, dar si influenta pe care acesta o are asupra gândirii magice: orice lucru facut sau doar gândit se supune influentelor benefice ale acestui moment hotarâtor, croindu-se si croind viitorul dupa analogii si comparatii, dupa invocari si contacte simbolice cu întruchiparile sacrului.
Ziua urmatoare este, la rândul ei, marcata de ambivalenta sacrului, calitate reflectata si în denumiri precum: Vinerea Seaca, Scumpa, Frumoasa sau Schioapa. Postul strict, „negru”, este o forma de jertfa trupeasca si de recunostinta a oamenilor pentru sacrificiul Mântuitorului, un mod de a retrai, la dimensiuni umane, supliciul Lui ce a sters pacatul originar. Cel ce-si poate înfrâna în acest fel pornirile trupesti trebuie sa alunge totodata din cuget orice gând rau, orice urma de mânie si de invidie, iar atunci – spun credintele din batrâni – Cel de Sus îl va rasplati cu un dar mare si înfricosator în acelasi timp: va putea sa-si afle cu trei zile înainte clipa mortii…
Anumite activitati sunt cu desavârsire oprite fiindca au contribuit la adâncirea chinurilor lui Iisus (nu se consuma urzici si nici otet, fiindca El a fost biciuit si adapat cu acestea), nu se lucreaza nimic, fiindca totul „va seca”, nu se framânta si nu se coace pâine, ca sa nu se arda mâinile Maicii Domnului aflata în durere si în rugaciune. În schimb, se rosesc ouale pentru ca atunci a curs sângele lui Iisus si se înconjoara casa de trei ori cu lumânarea adusa de la slujba Prohodului spre a o feri de boli, trasnet si foc.
În biserici se tine una dintre cele mai impresionante slujbe de peste an, Prohodul, la care participa copiii. Trecerea pe sub Sfântul Aer, tesatura pretioasa ce reproduce Coborârea în Sfântul Mormânt, ca si înconjurarea bisericii de trei ori, cu lumânarile aprinse în mâini, sunt gesturile simbolice prin care credinciosii se împartasesc din sacrificiul dumnezeiesc. În vechile sate graniceresti din tinuturile Nasaudului, zonei montane a Banatului si Bucovinei, cu un secol si mai bine în urma, exista traditia ca tineri înarmati sa strajuiasca Sfântul Aer întocmai cum soldatii lui Pilat au vegheat cripta lui Iisus Hristos.
Ultimul prag dinaintea miracolului Învierii este marcat de reculegere, împacare, purificare a trupului prin scalde rituale, de înaltare a sufletului prin post desavârsit, urmate – în Sâmbata Patimilor – de spovedanie si împartasanie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper