De ce nu a luat Nebraska Premiul Oscar

Un articol de ION CREŢU

Vocea ei este doldora de bani.
Nick Carraway despre Daisy Buchanan (Marele Gatsby)

Ultima oara când m-am pronuntat în scris în favoarea unui film a fost în 1993, când Lista lui Schindler, în regia lui Steven Spielberg, a fost încununata cu Premiul Oscar. Trudeam, în vremea aceea, pe ogorul cultural al unui mare cotidian. Entuziasmat de calitatile peliculei, am lansat un concurs de cronici dotat cu premii (locul întâi – publicarea celei mai reusite recenzii, iar marele premiu – un autograf de la Spielberg). Atunci, Lista nu avea nevoie de entuziasmul meu pentru a se impune iubitorilor de film, reusita regizorului american mi s-a parut însa într-atât de fara cusur, încât am considerat ca se cuvine salutata cu toata deferenta pe care o merita o asemenea capodopera. De data asta, vazând ca Nebraska, în regia lui Alexander Payne, pe care pariasem toti banii, a fost, practic, ignorat de juriul de la Hollywood – chiar daca sunt voci care sustin ca o nominalizare este aproape la fel de onoranta ca si premiul –, am hotarât sa revin în arena, ca aparator din oficiu. Si asta fiindca nedreptatea mi se pare flagranta. Fireste, nu se pune în discutie reluarea jurizarii. „Acuzatul“, merita, cred eu, un proces onest.
Curios, filmul nu a fost primit pe masura meritelor lui nu doar de juriul care a decernat premiul cel mare, si nici numai de cronicari, care, multi, l-au expediat cu formule pe cât de goale de continut, pe atât de injuste, sau, oricum, nu corect acoperitoare. Chiar si aspecte importante, ce zic eu, esentiale, pentru economia filmului au fost prezentate din vârful condeiului. Ca de pilda: „Pelicula este filmata în alb-negru.“ Punct – au decretat ei, pe un ton magistral, ca si când acest „amanunt“ n-ar fi fost evident pentru orice spectator. Si mai putini, din câte stiu eu, s-au ostenit sa explice motivul pentru care regizorul a ales solutia alb-negru, si nu color, si ce importanta are optiunea facuta. Alta formula aruncata cu nonsalanta este cea de road movie – doar partial, dar nu în mod esential adevarata, eroarea constând în prezentarea formei drept continut, a modalitatii de înfatisare a story-ului prin story-ul în sine. Nu este de mirare ca neîntelegerea filmului i-a atras din partea multora epitete ca „plicticos“ (boring), „monoton“, „neinteresant“ etc. Ce-i drept, destui cinematofili au avut vorbe de lauda la adresa lui.
Argumentele mele tin de evidenta: Nebraska este un discurs suta la suta american, prin toate fibrele lui, cum rareori mi-a fost dat sa vad. (De aceea a si fost nominalizat la Premiul Oscar, se va spune!!!) Filme despre criza financiara, despre combaterea terorismului sau salvarea ostatecilor din mâinile piratilor ori conditia celor de culoare pot fi turnate si de alte cinematografii. Nebraska însa pune în discutie cu o exemplara finete un topos aparte, cu mare rezonanta umana: visul american. Visul american, se stie, este însasi materia prima cu care se alimenteaza basmul american, si tot omul, de la mic la mare, are un vis în care crede – no matter what. Desigur, si locuitorii de pe alte meridiane au visuri – chiar daca acestea se numesc planuri, proiecte, gânduri etc., dar niciunde în lume nu exista teren mai fertil pentru a-ti cultiva „visul“ ca în „tara tuturor posibilitatilor“. Nu doar Martin Luther King a avut un vis, ci orice om de rând care vede lumina zilei sub faldurile steagului american se hraneste cu un vis. Când se naste, orice american, daca este baiat (fie el si de culoare!!!), viseaza sa ajunga presedinte al Statelor Unite; iar daca este fata, Miss America. De aceea, orice american, de mic copil, este îndrumat, modelat, împins de la spate, daca este nevoie, sa-si „urmeze visul“ – sau macar asa se spune. A vorbi despre America fara sa crezi în visul american este un nonsens. Nu întâmplator doar în America to be a dreamer reprezinta o atitudine pozitiva, demna de a fi adoptata, nicidecum un lucru de ocara, sinonim cu a fi cu capul în nori, a fi nerealist – cum este perceput pe alte meleaguri. Interesant de notat, americanii nu au un Petre Ispirescu, un Hans Christian Anderson ori un Charles Perault, altfel spus o cultura a basmului; au, în schimb, un Isaac Asimov si un Stanley Kubrick. Poate ca nu întâmplator Gravity a fost privit cu atâta simpatie. Sa dam Cezarului ce e al Cezarului: cel mai frumos basm din lume pentru oameni maturi este, totusi, Marele Gatsby.
Dar, trebuie subliniat, paradigma clasica a reusitei în stil american este nu atât izbânda profesionala, artistica, muzicala etc. – este si asta! – cât îmbogatirea; îmbogatirea pe orice cale (nu doar pe cai cinstite!). De unde si revenirea constanta la acest generos filon epic, exploatat cu multa râvna, atât literar, cât si cinematografic. Modalitatea aleasa a fost când comica, când tragica, ori pur si simplu serioasa, romantica, realista ori detectivistica; de la Mark Twain la Steinbeck si la Scott Fitzgerald, de la Goana dupa aur de Chaplin la Lupul de pe Wall Street de Martin Scorsese – aceasta pelicula de o vulgaritate înspaimântatoare – de la O lume nebuna, nebuna, nebuna de Stanley Kramer la… Nebraska.
Woody Grant, personajul principal din filmul lui Alexander Payne, este, s-ar zice, frate cu Lefter Popescu, personajul lui Caragiale, din Doua loturi. Amândoi sunt victimele unui malentendu, cauzat de loterie. În aparenta doar, fiindca, în fapt, pe cei doi îi desparte o prapastie. În primul rând, o diferenta de categorie estetica: personajul lui Caragiale paseste în scena ca erou comic si sfârseste în cheie tragica; Grant începe ca personaj tragic – batrân, alcoolic, practic ratat etc. – si-si termina evolutia într-o nota comic-pozitiva, revenind acasa în chip de învingator. Diferenta dintre cele doua personaje provine si din opticile particulare ale acestora asupra îmbogatirii. Lefter Popescu vede în lotul câstigator salvarea din rutina ucigatoare de amploaiat; la Grant, visul are dimensiuni mai casnice: sa-si cumpere o camioneta. Mizele nu sunt doar diferite, dar vorbesc în alti termeni despre conditia umana: Lefter Popescu o ia razna când se confrunta cu realitatea, Grant se vede (si este vazut de tot târgul) conducând o camioneta, dovada ca visul american este viu si ca functioneaza, indiferent de vârsta. Situatia lui Grant este, desi comica, datatoare de speranta si încredere în visul american; la Lefter Popescu, universul întreg se surpa peste el.
Si totusi Nebraska nu a luat marele premiu. S-au înselat, oare, numeroasele monitoare (Metacritic etc.) care au înregistrat scoruri ametitoare în seama acestui film? Motivele sunt doua si nu tin de latura artistica a filmului. În ultimul deceniu, cinematograful american a facut o cotitura vizibila (sic!) spre propaganda: Argo, Django dezlantuit, Salvati capitanul Philips Valetul, 12 ani de sclavie etc. sunt tot atâtea mesaje puternic impregnate de corectitudine politica. Ele vorbesc despre o imagine magulitoare a Americii, ca superputere politica, model de democratie, lider militar planetar, tara tuturor posibilitatilor, the promised land etc. Or, Nebraska risca sa strice show-ul, oferind spectatorului un discurs cel putin ironic despre ce este perceput ca o caramida de baza într-o construcTie esentiala pentru visul american (or, cu asa ceva nu se glumeste!). Toate astea nu-i diminueaza însa numeroasele merite artistice – despre care nu am pomenit aici, distributie etc., suficiente pentru a fi facut din el un câstigãtor al Premiului Oscar.
Dar, cum spunea cineva, la Balul Rozelor nu te afisezi cu rudele sarace.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper