De-a oamenii mari?… Despre cum se arată copilăria în jucăria din hipermarket

Un articol de Anca-Maria Pănoiu

„Jucariile care sunt destinate copiilor
pornind de la fantasmele adultilor angajeaza o întreaga civilizatie.”
(Jean Baudrillard)

Se alege un raion de jucarii dintr-un hipermarket oarecare. Si se pleaca la privit. Lucru greu. Numai daca ai putini ani si putina înaltime, ca sa vezi rafturile printr-o pânza coplesitoare de culori vii si sclipici îmbietor, poti sa eviti indignarea care da târcoale în fata unei lumi copilaresti ce pare sa nu fi fost niciodata mai îndârjita, mai programata, mai adulta.
Ce se arata
Izbeste, de cum pui piciorul în raion, repartizarea jucariilor pe criterii de gen. Nu trebuie sa ai studii în domenii cu „-ism” final ca sa observi ca raftul pentru fete se afla vis-à-vis de cel pentru baieti, într-o relatie rigida, stricta, ca de „+/–” structuralist. Dincolo de amplasare, tradeaza materialitatea, textura, culoarea. Primul raft pare o simfonie de spume roz, de fragmente delicate, gingase, colorate, de margini rotunjite si suprafete moi. Fata în fata cu suita de moliciuni si încântare se deschide o lume de razboinici furiosi, arme periculoase, suprafete contondente, monstri amenintatori, animale preistorice si masinarii futuriste. Viteza, cascadorie si cursa. Rolurile sociale pe care le predau aceste jucarii nu sunt nici variate, nici originale – înca din preistorie barbatul a fost stapânitorul lumii exterioare, dezlantuite, culegatorul, vânatorul si razboinicul, în vreme ce femeia a stapânit stiinta zonelor interioare, a prepararii hranei, a nasterii si a îngrijirii copiilor. Numai ultima suta si mai bine de ani a adus schimbari substantiale în acest sens. Iar Philippe Ariès, care în anii ’60 a zguduit lumea stiintifica prin studiul sau despre copilaria Vechiului Regim, s-ar putea sa aiba si aici dreptate: copiii par societatile umane cele mai conservatoare. Dar nu din dragoste proprie pentru ramasite, nu din liber arbitru – ci prin forta modelatoare a adultilor, care împing în lumea lor mica forme culturale mai mult sau mai putin uzate. Critica feminista ar avea multe de subliniat, însa chiar si în absenta unei astfel de lentile care sa orienteze privirea doar într-o anumita directie, lucrurile nu sunt greu de vazut.
De pilda foarte multe papusi iau forma unor bebelusi, cel mai adesea însotiti de un întreg arsenal de obiecte care desemneaza – în linii foarte roz, ce-i drept! – maternitatea prin grija, prin îndatoriri si prin sentimente: biberoane, patuturi, carucioare, obiecte de igiena si de toaleta, olite. O categorie aparte a papusilor care le transforma pe fetite în mamici este a celor care, printr-un dispozitiv electronic minimal, pot sa vorbeasca, sa cânte, sa spuna poezii, sa recunoasca feluri de mâncare, ba chiar sa simuleze functiile de hranire si de excretie ale organismului uman. S-ar putea spune ca sunt jucarii folositoare, atâta vreme cât ajuta la învatarea lumii mari, antrenând aptitudini logopedice, mnemotehnice, artistice si de recunoastere. Dar, prin performantele lor, astfel de papusi micsoreaza foarte mult distanta dintre ele si acea lume mare pe care o predau, lasând prea putin spatiu pentru fantezie si încercari care sa-i apartina doar copilului, nu si designer-ului de obiect. Ne putem întreba, pe buna dreptate, daca jucariile de acest fel nu risca sa ajunga, în timp, singurii prieteni ai fetitelor – inanimati, în pofida bateriilor si microprocesoarelor –, mai ales de când copilaria s-a însingurat, preferând adapostul celor patru pereti zgomotului, prafului si provocarilor strazii.
O alta varietate de papusi, nu foarte îndepartate ca proiect, sunt cele reunite sub numele de realistic babies, care se anunta laudaros pe ambalaje, întovarasite de semne de exclamare, asa de multe ca parca nu le vine nici lor sa creada grozavia. Expression Doll si Create’n’ play sunt papusi-dispozitiv însotite de kituri de accesorii întruchipând diferite fizionomii umane, care pot fi asamblate si reasamblate, zice-se, dupa bunul plac al copilului – dar si mai bine, dupa ilustratiile-model din pachet. Oricât de sinistru ar putea fi la vedere un bebelus de plastic fara trasaturi, cu un set de fizionomii atasate, intersanjabile, ideea din spatele papusii poate parea remarcabila: sa-i învatam pe copii emotiile umane! Papusa are, însa, si o fata mai trista. Desmond Morris, un etolog care în anii ’60 îsi propunea sa explice comportamentul urban comparându-l cu cel al animalelor în captivitate, pomenea ca un copil va prefera întotdeauna jocul pe gramezi de gunoi si prin cladiri parasite celui din locurile special, geometric si colorat amenajate. De ce? Pentru ca omului mic, întocmai ca si celui mare, îi trebuie o zona de agitatie, de ezitare si investigare pe care s-o îmblânzeasca, un tinut salbatic pe care sa îl ia în stapânire ca un erou civilizator, nascând din haos regulile jocului. E limpede ca o combinatorica finita ca cea a papusilor „realiste” îi refuza copilului în mare masura joaca exploratorie, extirpând dificultatile care altminteri ar cere gasirea unor solutii. Îl învata „emotii de-a gata”.
O alta categorie a bebelusilor combina trasaturile copilaresti, care invita la ocrotire materna, cu preocuparile pentru îngrijire corporala si aspect fizic, cum o fac si seturile de bijuterii si machiaj sau dispozitivele de aranjare a parului. Sunt jucarii care fac trecerea spre o alta categorie de papusi, a caror forma trimite prea putin ocolit la imperativul estetic al unei societati în care frumusetea înseamna consum, auto-consum si devorare simbolica a unor alteritati deificate precum vedetele pop sau fotomodelele. Canoane de frumusete nemiloase, care prin papusile longiline si fusiforme de tip Barbie, pot encultura o serie de aspiratii, pregatind terenul pentru viitoarele consumatoare de reviste glossy, cosmetice, diete si chirurgie estetica, pentru viitoarele frustrari si complexe pricinuite de nemultumirea fata de propriul corp. Din acelasi arsenal fac parte seturile individuale de farduri si oje, care la adapostul calitatii de a fi „de jucarie”, deci din substante non-toxice, inculca ideea ca fardul este o conditie sine qua non a frumusetii – doar a unui anumit tip de frumusete! Ele nu fac altceva decât sa coboare drastic limita de vârsta a unor astfel de preocupari, sa accesibilizeze ceea ce, probabil pâna nu demult, era un tabu si sa induca ideea ca trucul este garantul feminitatii. Dincolo de modelele estetice impuse, papusile acestea se mai disting printr-o trasatura adesea criticata: morfologia lor prezinta aluzii destul de pronuntate la caracterele sexuale secundare. Jean Baudrillard vedea în astfel de papusi echivalentul sexului ca jucarie. Înca de acum jumatate de secol, el acuza practica de o castrare simbolica a copiilor prin supraexpunere la semne sexuale, într-o epoca în care lucrul se afla la ordinea zilei, tocmai din intentia de a exorciza dimensiunea simbolica a sexualitatii printr-o supra-expunere. Exista, însa, si contraponderi ale modelului feminin casnic, respectiv sexual. De pilda, papusile-calarete cu veleitati de amazoane, papusile cu înfatisare agresiva sau rebela si papusile-vedeta. În cazul celor din urma trebuie spuse doua lucruri: pe de o parte, ca prin genul papusilor punk, preferinta pentru subculturi muzicale îmbratisate pâna nu de mult la vârsta adolescentei, din dorinta de unicitate, dar si de aderare la grupul de vârsta în travaliul de cautare a identitatii, este coborâta la limita de jos a vârstei, în copilarie, similar preocuparilor pentru machiaj si aspect fizic; pe de alta parte, ca prin texte precum cel de pe ambalajul unei papusi-vedeta (Rockstar Lifestyle: A Girl’s Wish), se legitimeaza modelul vedetismului, deja vehiculat agresiv în mass-media, ca valoare pozitiva si dezirabila. Fara a i se pune în evidenta efemeritatea sau dezavantajele.
Opozitia tuturor acestor modele cu cele destinate baietilor nu este numai una de amplasare la raft. Dincolo de pozitie, o adevarata masinarie semiotica opereaza conditionari, delimitari de gen, diseminari de modele, valori si aspiratii. Masinaria semnelor functioneaza pe mai multe paliere: culori reci, metalice, tridimensionalitati violente, unghiuri ascutite, contondente, reprezentari ale unor supereroi cu muschi încordati si dinti înclestati în rictus agresiv. Aventuri intergalactice sau misiuni în Vestul Salbatic, extraterestri, accidente, cascadorii, izbiri, rasturnari, sarituri, ciocniri, putere – toate redate într-o magma de plastic adesea nediferentiat – vin sa conoteze si sa modeleze universul fantezist al baietelului contemporan. Pe lânga armele de lupta spatiala exaltând aventura, puterea si violenta împotriva unor adversari închipuiti, un loc aparte le revine figurinelor care întruchipeaza animale preistorice în variante fie agresive, carnivore, fie prietenoase. Polarizarea se vede si se poate pipai: în vreme ce jucariile din prima categorie sunt facute din plastic turnat în forme ascutite si au o fizionomie înclestata, îndârjita, dinozaurii din masinile timpului au cel mai adesea culori vii, calde, linii rotunjite si zâmbete prietenoase. Coerenta profilului jucariei cu forma, textura si culoarea se observa si în alte cazuri: de pilda, trenuletul asamblabil Classic Express sau setul cu elicopter si soldat Peace Keeping Organization înfatiseaza pe ambalaje linii mult mai domoale si culori neutre, spre deosebire de acele „seturi de aventura” de-a gata, pretins metalice si ascutite, care anunta în mod ostentativ lupta si distrugerea. Jucariile din prima categorie sunt însa foarte putine, rasfirate în raft printre cele de al doilea tip, al caror aspect se intensifica prin denumirile si textele reproduse pe ambalaje: Intergalatic Plumber Laboratory, The X-Force, Max Steel, Power Webs, Dragons!, Bot Shots!, Camion Crash!, Alienz, Amazing! CyberCycle etc. Limbajul verbal, adesea cu veleitati excitatorii, care îl dubleaza pe cel vizual si tactil, sta sub un recurent semn al exclamarii, pregatind, probabil, orizontul de asteptare pentru patura medie a unei societati senzationaliste, facuta dornica de a fi stimulata visceral de continuturile mass-media si pop culture pe care le consuma.
Pop culture ar putea fi si ea o cheie în întelegerea jucariei din hipermarketul contemporan. Putina atentie acordata preturilor poate sa dezvaluie ca jucariile coborâte din desenele animate, comics si jocuri pe calculator pot costa dublu sau triplu fata de obiecte asemanatoare ca forma, aspect si material, dar cu nume comune. Brandul e un gir nu atât pentru calitate, cât pentru dezirabilitate si reprezentare pozitiva, într-o cultura care îl învata pe copil ca trebuie sa îsi faureasca o imagine publica. Strategilor de marketing nu le mai ramâne decât sa speculeze. Mai ales ca publicul nu este unul tocmai greu de agatat.
La ce e buna jucaria, asadar? S-ar parea ca la pregatirea viitorului – si nu unul în culori dintre cele mai luminoase. Daca Roland Barthes critica înca din anii ’50 jucaria frantuzeasca, „îmburghezita” si repetând la scara mica un microcosmos adult, „ca un cap de batrân micsorat la dimensiunile unui mar, dar pe care se gasesc zbârciturile si parul adultului”, cea de acum pare sa ridice problema la patrat. Dintr-o magma de plastic nediferentiat, dar care cultiva diferente sociale ascutite, pare sa ne întâmpine o bogatie de forme, dar o saracie de sensuri. Serializata, predefinita, standardizata, copilaria se arata în hipermarket cam obosita. Sa fie într-adevar asa…?
Copilaria nu se arata,
se priveste
Sunt si voci care spun ca nu. Printre ele, o echipa de cercetatori de la Cambridge. La începutul anilor ’90, ei fac cercetari sociologice pe marginea utilizarii unor jucarii pe care aspre priviri pedagogice le acuzau de sexualizarea copilariei si de inculcarea unui model violent. Cheia de lectura pe care o propun acesti specialisti ne îndeamna, în linii mari, sa privim jucariile prin ochii copilului. Gândirea lui poate functiona dupa cu totul alte legi decât cauzalitatea adulta pe care tindem sa i-o atribuim dintr-o prea saraca întelegere a fanteziei lui, care nu s-ar lasa atât de usor încorsetata în formele si în formulele de plastic. O metafora antropologica pe cât de alunecoasa, pe atât de spectaculoasa, poate explica lucrurile mai plastic: daca am vedea în copii culturile primitive, mute în istorie dar ajungându-si siesi si functionând organic, adultii ar fi colonistii care cauta sa le impuna noi practici, pe care le considera mai potrivite. Or, privind lucrurile prin ochelarii noi ai relativismului cultural, ar trebui sa încercam sa întelegem jucariile ca un antropolog care priveste o cultura din interior. Lucrurile apar, dintr-o data, schimbate: copilul pare sa aiba facultatea de a distinge între joaca „de-a violenta” si violenta propriu-zisa, aluziile sexuale cuprinse în morfologia jucariilor ar fi asumate în mod firesc, jocul ar fi mai putin achizitiv, având de-a face, mai degraba, cu un catharsis pe care copilul îl adopta ca strategie de rezistenta într-o lume adulta, iar jucaria însasi, prin miniaturismul sau grotescul ei si-ar nega apartenenta la o lume reala, arogându-si în mod de la sine înteles tarâmul fantasmagoriei. În fine, fantezia copilului nu ar fi limitata de forma, culoarea, textura sau rolul pe care îl preda jucaria, el fiind capabil, prin forta data de cautarile vârstei, sa se joace atât cu jucariile dintr-un raion de hipermarket, cât si cu unele construite sau improvizate, ba chiar cu obiecte pe care am fi tentati sa le asociem exclusiv cu o cultura materiala adulta. O pedagogie laxa, dar care ne învata si o altfel de privire.
O copilarie culturala
Acolo unde ciocnirea dintre mai multe priviri face sa sara scântei, s-ar putea sa fie loc de mirare. Iar cum mirarea a nascut antropologia, se prea poate ca si jucaria sa merite o atare reflectie. Pentru asta ar fi nevoie de o aplecare stiintifica asupra copilariei, în care sa se întâlneasca arheologi, istorici ai mentalitatilor, sociologi si antropologi. Peste hotare, încercarile pâlpâie de câtiva ani sau de câteva decenii, în functie de domeniu, dar lucrul e mai greu decât exercitiul privirii. De ce?
Copiii, la fel ca primitivii care traiau fara sa cunoasca nevoia unui alfabet, sunt culturi tacute, nu lasa urme. Izvoarele istorice care ne parvin despre ei sunt, covârsitor de adesea, marturii modelate de adulti. La asa un filtru alunecos, în stare sa schimbe mult unghiul perceptiei, se adauga si riscurile glisarii dintr-o mentalitate într-alta. A gândi cu mintea celui pe care îl studiezi, uneori atât de îndepartat în timp, lasând atât de putine urme, poate sa alunece foarte lesne în eroare. E mai usor si pare mai prudent, atunci, sa îi pui pe copiii din istorie în paranteza. Sa nu îi consideri individualitati producatoare de cultura, actori angajati în dialogul social, creatori de pânze de relatii ori manipulatori de artefacte, ci niste homunculusi neutri, asimilati zonei feminine pâna când initierile de tot felul îi fac demni de interes stiintific. De asa riscuri mai atârna greu si disputele dintre cei care cred ca epocile trecute nu au cunoscut sentimentul copilariei asa cum îl traim noi astazi – din pricina molimelor, a razboaielor, a mortii mult mai prezente si a timpului mult mai putin îmbucatatit în felii precise – si cei care spun ca toti copiii, din toate timpurile si din toate locurile, au avut, în felul lor, jucarii. Obiecte mici aureolate de constanta copilariei, dragalasenia.
Dispute, riscuri si dileme pierd însa teren daca privirea se apleaca asupra jucariei din prezent. Orasul contemporan, pus mai ales sub semnul consumului si al individualismului, creste vizibilitatea copilului. Conturul sau social e din ce în ce mai precis trasat, el devine un actor independent care nu numai ca e pregatit sa joace o multime de roluri, de la context la context, dar ajunge chiar liant între adulti, prilejuieste relatii si devine o interfata a familiei în lume. Cresa, gradinita si scoala, vacantele si taberele, aniversarile, locurile de joaca special amenajate, serbarile construiesc situatii în jurul copilului. De la test de sarcina, baxuri de scutece si cutii de lapte praf pâna la primele flacoane de solutie antiacneica se întinde o perioada antrenata de forte sociale serioase. Între ele, fie ca e privita ca marfa, ca vehicul de educare sau ca parte a culturii materiale, jucaria contemporana ocupa un loc de capatâi.
Asadar, la ce e buna jucaria? Într-o noua lumina, s-ar parea ca si la studiu. Prin urmare, se face cale întoarsa la raionul de jucarii din hipermarketul ales. Si se mai ia o data la privit.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper