Criza umanioarelor

Un articol de TEODORA DUMITRU

La sediul Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă a Academiei Române a avut loc pe 21 martie o dezbatere cu tema „Cercetarea fundamentală în vremuri de criză“, la care au participat membri ai guvernului, academicieni, rectori şi profesori universitari, cercetători ştiinţifici, jurnalişti ş.a. Discuţiile au fost aprinse şi împărţite: tabăra oameni politici vs. tabăra cercetătorilor şi, în cadrul acesteia din urmă, tabăra realiştilor vs. tabăra umaniştilor. Dacă cercetătorii în ansamblu au fost de părere că guvernanţii nu asigură cadrul legal şi nu motivează dezvoltarea cercetării, decidenţii politici s-au apărat arătând că Academia sau Universitatea autohtone încă nu reuşesc – cu unele, lăudabile, excepţii – să propună proiecte competitive la nivel internaţional şi să absoarbă resursele financiare disponibile. Lucrul ar fi cu atât mai vizibil în cazul disciplinelor umane şi „naţionale“, exilate la periferia zonelor salubre ale cercetării de interes aşa-zicând universal, mai bine servite de infrastructura internă şi europeană.

S-a constatat o dată în plus că, în războiul pentru accesul la resurse, funcţionează o piramidă a priorităţilor în care cercetarea umanistă – şi cu atât mai mult cercetarea valorilor naţionale sau locale, în care intră limba şi literatura –, se află pe treptele inferioare. Prin prisma eficienţei observabile, spre deosebire de medicină, fizică sau chimie, ale căror rezultate trec prin parametri de verificare şi prin comisii externe de evaluare care justifică sau nu obiectiv banii investiţi (căci posibilitatea creditării unor proiecte şarlataneşti nu lipseşte), istoria, critica, teoria literară şi de artă, filozofia, limbile clasice sau limbile de circulaţie restrânsă sunt domenii în care se investeşte în primă instanţă „în pierdere“, fără soluţii la probleme stringente ale societăţii şi fără posibilitatea unei validări riguroase şi relativ consensuale. Funcţia lor pare doar una de prezervare a unui patrimoniu în aparenŢã tot mai dispensabil şi anacronic în trendul globalizării şi al competitivităţii şi, pe de altã parte, mai puţin validabil printr-o comisie de experţi străini, deci mai puţin creditabil. A întreţine o şcoală de clasicişti – de la nivel preuniversitar până la unul academic – pare deci contrar economiei de piaţă. Salariile sunt mici, statul tinde să suprime sau să-şi delege responsabilitatea, singura salvare pare obţinerea de burse sau granturi externe. În lipsa acestora, s-a pus problema dispariţiei specialiştilor de greacă şi latină, a îngustării efectivelor de cercetare în istoriografie literară şi lexicografie românească ş.a.

Un fapt perfect integrat în logica economică spre care tindem de două decenii încoace: casarea sectoarelor „neproductive“, exportul de materie primă, piaţă de desfacere pentru produsele altora.
Importăm roşii, castraveţi sau mere, vom importa, la fel de bine, specialişti în greacă sau latină şi, de ce nu, românişti cu diplome de China sau Coreea.

Un comentariu pentru “Criza umanioarelor”

  1. aprilie 13, 2014 la 3:00 pm

    Imi place si analiza si umor final…

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper