Cine mai suntem?

Un articol de ANGELA MARTIN

Thomas Watson, preşedintele IBM-ului, făcea în 1943 o afirmaţie care, după 71 de ani, nouă, celor de azi, în plină eră a civilizaţiei computerizate, ne pare hilară: „Eu cred că există o piaţă mondială poate pentru cinci computere“. Afirmaţia sa a rămas la fel de celebră precum răspunsul  înaintaşului său, H.M. Warner, cofondator şi preşedinte al nu mai puţin celebrei Warner Bros Pictures: „Cine dracu vrea să audă actori vorbind?“, în 1927, când i s-a propus să revoluţioneze industria cinematografică  renunţând la filmul mut în favoarea celui sonor. Ce-ar putea avea, însă, în comun spusele celor doi? În 2012,Technisches Museum din Viena a găsit, se pare, motivul pentru a le aduce împreună la cunoştinţa publicului său, tipărindu-le,  printre alte asemenea „maxime“, pe biletele de intrare. Dar nu ca pe nişte aberaţii, ci drept nişte curiozităţi. Şi nu pentru amuzament – chiar dacă, în absenţa contextului din care au fost extrase şi în raport cu realităţile noastre, obtuzitatea lor este, pe bună dreptate, comică –, ci pentru a-şi încânta vizitatorii amintindu-le cât de rapide au fost evoluţiile din istoria tehnicii în respectivele domenii, în mai puţin de un veac.

Observăm, la rândul nostru, şi cu această ocazie, câte feţe are adevărul, câte schimbări suportă în funcţie de contextul istoric, ce amplificări negative poate cunoaşte el odată cu trecerea timpului. Căci se întâmplă ca tocmai nesperatele împliniri ale viitorului să înceţoşeze parcă şi mai mult – retrospectiv vorbind – judecata şi orizontul vizionarilor.
Îmi amintesc însă că un fapt banal, dar  întotdeauna reconfortant, la Viena, este prezenţa masivă a copiilor în muzee. Un curent de energie face să vibreze orice sală când irump bucuroşi, însoţiţi de părinţi sau de profesori. Cu toate acestea, nu neapărat energia şi bucuria, altminteri proprii copiilor, de la noi şi de aiurea, mă impresionează la ei, cât familiaritatea cu care ocupă orice muzeu şi cu care se apropie de exponate, ca şi cum adevărata raţiune a prezenţei lor acolo este să-şi viziteze nişte bunuri de preţ. De altfel, ele câştigă cu atât mai mult în valoare cu cât se dovedeşte că au fost prezentate pe înţelegerea, pe gustul şi la îndemâna lor. Este cât se poate de evident că accesul la exponate este o invitaţie ingenioasă supusă mereu inovaţiei, în ideea că toate piesele de aici sunt parte din universul lor împreună cu oraşul. Vizitatorii nu trebuie decât să fie deschişi, sensibili, să vină, adică, instruiţi din şcoală, capabili, cum ar spune Pessoa, să se abandoneze plăcerii de a se „împodobi“ cu ele „pe dinăuntru“. O disciplină a experimentului, a cunoaşterii, dar şi a jocului şi a imaginaţiei, a libertăţii de mişcare şi de exprimare creativă deprind deopotrivă, în muzee, copiii şi adulţii; o educaţie prin care curiozitatea, emoţia, afectele şi respectul pentru trecut şi pentru prezent le sunt stimulate şi alimentate pe măsură, călăuzindu-i din aproape în aproape spre însăşi înţelegerea sensului existenţei. De altfel, sentimentul unei continuităţi a apartenenţei şi a proprietăţii, siguranţa că nimic nu este sau nu se face întâmplător, în interiorul şi în exteriorul instituţiilor, surpriza plăcută, adesea, că totul a fost gândit spre a-ţi servi ţie, ca om, a-ţi asigura confortul şi a-ţi aduce o  satisfacţie, le ai doar în ţările civilizate. Nu te mai miri cum de funcţionează lucrurile, eşti pur şi simplu părtaş la această normalitate pe care simţi că o meriţi şi, oricum, o trăieşti în mod natural. Eşti dator doar să respecţi regulile pentru a fi beneficiarul unei politici sociale şi culturale coerente, al unei rutine sănătoase care face ca un mecanism nevăzut să asigure mişcarea coordonată a întregii societăţi. Concordanţa – şi concordia –  pe care le percepem în alte părţi, unde şi viaţa este mai tihnită,  ne lipsesc astăzi cel mai mult în spaţiul românesc. Consecinţă, probabil, a unui defect general al educaţiei primite încă din  şcoala primară, care slăbeşte voinţa comună şi întăreşte, în loc să extirpe, slăbiciunile de caracter. Dacă înainte de ’89 creşteam duplicitari –  de conivenţă cu părinţii, dar şi cu dascălii – învăţând de mici cum să nu ne însuşim „lumina“ propagandei comuniste, astăzi, la rândul nostru, părinţi, unii şi dascăli, suntem în situaţia de a ne instrui copiii astfel încât să nu se lase convertiţi de propaganda banului. Dar putem? Nu ne dirijează, şi pe noi, banul, precum bastonul pe orbi? Cu toate că ştim că el, bastonul,  nu este organul vederii noastre, ci înlocuitorul lui, pipăitul împleticit prin care ne amăgim că suntem stăpâni pe noi şi ne conducem singuri. Vorbim în ambele cazuri de o educaţie negativă care încurajează cu perfidie rezistenţa faţă de învăţătură şi lipsa de respect pentru învăţător şi pentru autoritate. Ajutată fiind din plin de presiunea climatului familial şi social nesănătos, climat în care copiii nu au nicio scăpare: sunt fie martori, fie obiect al fărădelegilor adulţilor, al evenimentelor şi teleevenimentelor toxice, morbide, nocive.
Ce să înveţe atunci copiii şi de la cine? Avem valori, dar nimic nu le leagă între ele, nu se mai susţin unele pe altele prin continuitate, nu constituie un medium, rămân  disparate, insuficient cunoscute pentru a fi apreciate, adeseori mai presus de puterea de înţelegere a politicienilor şi în afara interesului activiştilor culturali. Asumarea fragmentară şi parţială a trecutului istoric şi cultural, amputarea lui la comandă ideologică în funcţie de regimul politic instalat la conducerea ţării şi transmiterea unei moşteniri denaturate generaţiilor următoare au avut şi continuă să aibă efecte tulburătoare asupra conştiinţei noastre identitare şi naţionale. Doar două lucruri mai au în comun, astăzi, la noi, cultura si educaţia – marginalizarea şi subfinanţarea. Această degradare este raiul individualismului primitiv, al imposturii şi al ambiţiei fără margini a celor care îşi consumă priceperea şi energia pentru a-şi croi prin orice mijloace drum spre putere. Spre orice formă de putere. Şi, din păcate, nici oamenii de cultură –  aceia dintre ei care ţin afişul scenei publice – nu au o ţintă mai nobilă. Tentaţia de a fi tenore primo – dacă s-ar putea începând chiar din culise – se vădeşte şi în rândurile lor, ca şi în ale politicienilor, mai puternică decât onestitatea. Iar când au norocul să-i ajute şi talentul, nimic nu-i mai opreşte să-şi cânte aria. Au în jurul lor partide şi nanny-organizaţii, au adulatori, prieteni şi jurnalişti care îi spală, îi perie, îi promovează negreşit în rolurile principale; şi tot ei îi şi aplaudă. Cu toate acestea, graba ascensiunii, preocuparea pentru mască, vedetismul, inconsistenţa morală şi spirituală  îi privează de statutul de modele reale; performanţa de a-şi fi câştigat o anume suprafaţă îi menţine, însă, în poziţia privilegiată de lideri de grup. Pentru orgoliul lor, o poziţie, totuşi, umilitoare.
Dar, într-un moment ca acesta, de mari frământări, când lumea întreagă se mobilizează în cu totul alte direcţii, mai contează micul bovarism al liderilor noştri locali? Opinia publică e prigonită prin cetate, abia mai oftează pe la colţuri: a rămas fără glas şi nu se înţelege prea bine de ce n-o ajută nimeni să se ridice. La fel de năpăstuite sunt educaţia şi cultura, iar fără îndemnul lor şi fără protecţia lor se sting în noi conştiinţa binelui, a frumosului, aspiraţiile nobile, stima de sine. Rămânem în beznă în nădejdea bastonului. Acolo, în singurătatea ei atroce, insensibili, cu instinctul supravieţuirii aţipit, auzim parcă în vis, şi auzim o dată, auzim de două ori, auzim de nu ştiu câte ori, auzim de ani de zile cum se taie cu drujba până şi trilul păsărilor. Auzim cum ne fuge pământul de sub picioare, cu sutele de mii de hectare; cum dispar clădiri de patrimoniu şi se strămută şcoli, colegii, licee, facultăţi, focare vechi de cultură. Dar, oare, de ce? Pentru că – ne şopteşte în vis cineva, un străin mai degrabă decât propria conştiinţă –, ce n-am vândut retrocedăm precum noi înşine am hotărât sau, poate,  liderii noştri: ţara asta e prea bogată şi prea frumoasă ca să rămână a noastră. Un vânt îngheţat mătură foile unui manuscris, de nu cumva vreo carte funciară rămasă de izbelişte în pustiu, undeva pe un drum desfundat de ţară, un nebun aprinde torţa din mâna furată a muzei lui Eminescu şi o azvârle hohotind peste gardul unei foste primării, apoi şi statuia. Sunt oameni de faţă, sunt martori şi nimeni nu spune nimic. Nimeni nu are nicio reacţie. Sunt morţi? Sunt doar legume. Sunt – ne linişteşte străinul, şi poate că e doctor – sunt după o operaţie ca aceasta, grea, de rezecţie culturală, aşa cum trebuie să fie: inerţi şi fără identitate. De un singur lucru ne dăm seama singuri: suntem între două coşmare. Bine ar fi să nu ne mai trezim:  nici eu, nici tu, nici el… Fiindcă mai rea decât orice coşmar nu poate fi decât întrebarea pe care am fi siliţi să ne-o punem unii altora: „Tu cine mai eşti?“ Iar răspunsul ar prăvăli atunci asupra noastră o întrebare şi mai teribilă: „România mai este?“

2 comentarii pentru “Cine mai suntem?”

  1. aprilie 4, 2014 la 2:11 pm

    Stimata Doamna Angela Martin,
    E o reala placere sa re-descopar o alta exceptionala radiografie a Romaniei pe care, daca nu am fi locuitorii ei, am crede ca am pierdut-o undeva,pe un drum care pare a se apropia tot mai mult de marginea unui abis imposibil de controlat.
    Ceea ce este insa mai ingrijorator este faptul ca noi, de cativa ani buni, suntem aceiasi amatori de echilibristica si nu reusim sa ne gasim justa cale a devenirii.
    Exceptional acest editorial, acest gest de reala dragoste de Romania si de oamenii ei si, poate, doar in acest fel sa mai reusim performanta de a exista ca natiune.
    Traim intr-o lume in care, in fiecare zi, ne sunt servite meniuri alterate de neintelegeri, de intoleranta, de galceava (dar nu cea” a Inteleptului cu lumea!”)care ne plaseaza ,undeva,la marginea Europei.
    Sper, totusi,ca acei milimetri care ne despart de hau sa fie tot mai departe.
    Cu aceleasi sentimente de sincera apreciere,
    Ligia Mirisan

  2. aprilie 4, 2014 la 7:13 pm

    Stimata Doamna Angela Martin,
    Frumos spus si foarte trist.Din pacate aveti dreptate. Mentinerea identitatii este un proces activ de auto-validare si de validare de catre altii. Intrebarea „Tu cine mai esti?” are doua componente: „Tu cine ai fost?” care trebuie integrata in „Cine esti?” pentru a asigura continuitate longitudinala si „Cine esti acum si aici?” care trebuie integrata pentru a asigura continuitatea transversala, peste situatii.
    Analiza dumneavoastra identifica multe falii seismice in continuitatea identitatii culturale. O parte din ele se pot atribui vechii metehne a formelor fara fond, a domniei aparentei asupra esentei, a ostentatiei asupra modestiei si a mitocaniei asupra culturii. Rupta de traditie viata culturala e dominata de ceea ce Nabokov nume „poshlost”: o lume vulgara in care kitsch-ul este valoarea suprema.
    Efectul nociv al acestei stari de fapt este, asa cum scrieti, cumulativ: cand Romania nu va mai fi deloc ceea pe care putem sa o (re)cunoastem,raspunsul teribil la intrebarea „Romania mai este?” isi pierde noima.
    Cu cele mai bune ganduri,

    Peter Dan

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper