„Ce-ai făcut?“. Arghezi aproape inedit

Un articol de Ion Simuţ

Un manuscris finisat, la fel de curat transcris ca si Acatist, este poemul Ce-ai facut?. Are toate caracteristicile textului definitiv: titlu, acuratete în transcrierea ca ultima versiune, fara taieturi si variante, punctuatie clara (cu unele lacune). Scris marunt, cu o grafie relativ usor descifrabila, acopera o pagina întreaga, pe doua coloane, pe a doua coloana figurând ultimele zece versuri. Anumite detalii de grafie necesita o atentie sporita, dar nu comporta dubii la descifrare. Versificatia libera este specific argheziana, cu versuri diferite uneori ca numar de silabe, rimate doua câte doua. Strofele, bine delimitate prin câte un rând alb, contureaza unitatile de sens si realizeaza o constructie retorica si prozodica bine închegata. Figurile de stil, rimele, versificatia, lexicul au o ingeniozitate definitorie, din arsenalul celui mai bun Arghezi, în prelungirea tematica si stilistica a volumului Una suta una poeme (1947).
Nu am nicio ezitare sa situez si acest poem, ca si Acatist, printre capodoperele indubitabile ale liricii argheziene, din sfera nelinistilor metafizice. Dialogul cu divinitatea, acutizat într-o insistenta interogativa, transmite nemultumirea fata de conditia umana. Dumnezeu însusi, inaccesibil omului, îi pune acestuia bariere de acces si de cunoastere, uzând chiar de tertipuri revoltatoare pentru a se ascunde. Speranta fiintei cunoscatoare e sa aiba parte de marea întâlnire în ceruri, daca pe pamânt i se pun toate piedicile si oprelistile. Dezamagirea si tristetea sunt imense pentru fiinta exploratoare, care constata ca nici pe sine însusi nu se cunoaste decât ca pe un ghem detestabil de contradictii. Stie ca îl paste marele pacat al îndoielii, dar încearca ezitant sa se disculpe si sa-si justifice neputinta prin felul în care a fost alcatuit si prin destinul nefericit care i-a fost harazit, de „trestie-n mocirla”, adica de fiinta pascaliana umilita si compromisa în rationalitatea ei esuata. În întregime, în sinuozitatea unei gândiri intrigate si ofensive ce-si cere dreptul la cunoastere, poemul transmite esecul omului în cunoasterea divinitatii, dar, în mod paradoxal, comunica acest esec, printr-o adresare ferma, tocmai divinitatii de a carei existenta se îndoieste sau este tentat sa se îndoiasca. Aceasta situatie de comunicare se întâlneste si în alte poeme argheziene (de pilda, în unii dintre psalmii cunoscuti), contestând autoritatea careia i se adreseaza cu sentimente contradictorii, de revolta si speranta, de încredere si îndoiala.
Interogatia, meditatia sau protestul celui înselat în tentativa sa de cunoastere au perioade retorice mari, de mai multe versuri (9 versuri în prima strofa fac o singura fraza; în mijlocul celei de-a doua strofe se afla o fraza din 12 versuri; a treia strofa e toata o singura fraza, alcatuita din 8 versuri). Frazele sunt elaborate ingenios, savant, cumulativ, cu nervul specific arghezian al verbului, articulat într-o argumentatie rationala, subiectiva si revendicativa, transpunând o cogitatie convulsionata, precipitata si întortocheata: „Am cercetat sa stiu, sa bag de seama/ C-as fi, ca nu as fi, ca par/ Ca sunt si nu sunt, în zadar/ Al cui sunt, daca sunt al vre-cuiva?”. Omul arghezian se confrunta profund dezamagit cu limitele cunoasterii, cu atât mai mult dezamãgit cu cât descopera ca aceste bariere sunt puse de însusi acela de la care asteapta ajutor sa le depaseasca: „Eu nu am fost nici pâna azi în stare/ Sa îti dezleg macar o ghicitoare.”
Discursul poetic cauta si aici un punct de sprijin, revendicativ si revoltat în formula lui de adresare, tipica pentru Arghezi: în Acatist se adreseaza Fecioarei Maria ca unui martor, ca unui model cu care se identifica si ca unui confesor, aici se adreseaza direct „stapânului”, unui Dumnezeu impasibil, în alte poeme îsi invoca mama. Multe dintre cele mai importante poeme argheziene folosesc aceasta formula retorica de adresare, de invocare sau protest, cautându-si un martor, un confident sau un subiect al contestatiei, prezent în structura retorica a poemului si orientând discursul poetic.
În editia de la Arad Tudor Arghezi, Anii tacerii, 2010, manuscrisul poemului Ce-ai facut? este reprodus la p. 114, iar transcrierea este realizata la pp. 115-116. Transcrierea altereaza manuscrisul în câteva locuri. Inventeaza un semn de întrebare la sfârsitul versului al saptelea, semn de întrebare care nu exista în manuscris. În mijlocul strofei a doua, cuvântul „Stapâne” e un vers separat (editia de la Arad îl contopeste cu versul urmator).
În ultima strofa sunt trei alterari grave de sens în editia de la Arad: 1. Primul cuvânt din strofa, corect este „Aflu”, la persoana I, nu „Afli”, la persoana a II-a; 2. În versul 4 din ultima strofa, editia de la Arad transcrie „Ma ratacesc” în loc de „Ma ratacea”, cum e corect, pentru ca subiectul verbului la persoana a III-a este parintele, adica preotul care nu reuseste sa-l îndrume pe credincios pe calea cea buna; 3. În sfârsit, în versul „Far-a gasi nici urma cu cârja si piciorul”, editia de la Arad pune „arma” în loc de „urma”. Ar mai fi de notat câteva observatii despre punctuatie, perfectibila si fata de manuscris, dar nu mai insist.
Precizez ca în versul „Când plec, când stau si când ma-nviersunez”, ultimul verb este scris clar de Arghezi „înviersunez”, cu diftongarea „ie”, nu „înversunez” (ca si în substantivul „porumbieii”, ca forma de îndulcire a glasului). Acest vers mai solicita o observatie: e singurul care nu are rima pereche în versul alaturat, înainte sau dupa. În manuscris, Arghezi a pus deasupra ultimului verb din vers substantivul „(miez)” în paranteza, cu gândul de a realiza o pereche de rima acestui vers razlet. E singura imperfectiune din manuscrisul foarte curat transcris, fara stersaturi sau taieturi. Ar mai fi de notat, totusi, înca una. În ultimul vers din penultima strofa: „Ce nu sunt la-ndemâna (nici a) prostiei mele”, paranteza apartine scriitorului, dovada probabila a unei intentii de revenire asupra ei.
Sa mai adaug ca Arghezi scrie în mod consecvent cu â din a, numai în primul vers scrie „sînt” exact în aceasta forma, nici „sânt”, nici „sunt”. Dar în strofa a doua, în primele versuri, apare forma „sunt” de patru ori. Inconsecventa e a poetului. Cred ca aceste observatii filologice sunt necesare.
Glosez o ultima informatie de istorie literara. În bibliografia poeziei argheziene mai exista un poem cu titlul Ce-ai facut?, însa nu are nicio legatura cu cel reprodus aici si în editia de la Arad. Acel poem cu acest titlu a fost publicat postum în volumul Deslusiri (1980), iar anterior, ca inedit, datat 1964, în revista Contemporanul, nr. 17 din 19 aprilie 1974, p. 1. El are un continut profan, într-o nota de lejera colocvialitate, de dialog al poetului cu vântul, nu fara urma de neliniste si fior al sfârsitului, prelungite în umor: „Unde vântul ma arunca/ Cautu-mi odihna-n munca“./– „Tu ce faci?” – l-am întrebat,/ Mi-a raspuns ca sta în pat./ – „Esti bolnav, ma rog frumos?”/ – „Nicidecum, sunt sanatos.”/ – „Sanatatea sa te tie/ Teafar pâna-n agonie,/ Ca pe urma, ca în vis,/ Ai un post în Paradis.” (v. Opere, II. Versuri, editie îngrijita de Mitzura Arghezi si Traian Radu, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2000, p. 435). Îmi fac datoria de a semnala acest fapt (o simpla coincidenta de titlu), pentru a nu crea vreo confuzie: cele doua poeme cu acelasi titlu nu trebuie confundate sau relationate. Sunt întru totul independente.

 

Ce-ai facut?

Si daca m-ai facut ce sînt,
Amestecat cu aur si pamânt,
Vioara si copaie laolalta,
O trestie-n mocirla si putregai, înalta,
Un fulg de vârf, nerabdator sa fie
Smuls si-aruncat din zmârc, în vijelie,
Orisice-ai fi, acel ce m-ai facut,
Ori Dumnezeu ori farmec nestiut,
Mi-e teama!

Am cercetat sa stiu, sa bag de seama
C-as fi, ca nu as fi, ca par
Ca sunt si nu sunt, în zadar
Al cui sunt, daca sunt al vre-cuiva?
Vrabia stie ca-i în casa mea,
Câinele meu ma vede, ma cunoaste.
Si turma care rumega si paste
Si porumbieii si albinele ma stiu
Si stolurile ma-nsotesc când viu,
Când plec, când stau si când ma-nviersunez
Raspunderea o porti întreaga
Oricât mi-ar fi si vraja ta de draga
Pazeste-ma sa nu cad în pacatul
Sa ma gasesc pe mine vinovatul,
Stapâne,
Când chinul nu poate sa îngâne
La fericirea rece-a maretiei tale
Slavite, rugaciuni si osanale.
Miscat în leagan cu perdele dese,
În plasa ta de stele, purtata de mirese,
Deasupra, peste plopi si peste munti
Si ape uriase fara punti,
Esti rasfatatul surd si orb si mut
Al fostelor nadejdi de-acum si din trecut.
Ma voi lasa de-a pururi în grije si-n rascoala
Sa ma gândesc la tine smerit dar cu-ndoiala?

De-abia pusesesi scânteie, un crâmpei,
În graiurile mele, de la batrânii mei,
Ca mi-ai dat drumul între fiare,
Sa ma-nconjoare si sa ma masoare,
Sa îsi încerce mintea, unghia si laba
Pe cel ales din zodii, de tine, stiu, degeaba:
Eu nu am fost nici pâna azi în stare
Sa îti dezleg macar o ghicitoare.

Ca sa ma-ntorc la tine, prin ghimpi, taciuni si spuza,
Mi-a trebuit sa n-ajung nicicând o calauza,
Un prooroc, un schivnic, un priceput în cele
Ce nu sunt la-ndemâna (nici a) prostiei mele.

Aflu ca nu se-ajunge la tine, la altar,
Fara dovada scrisa de voie si de har.
Parintele, nici calea jumatate,
Ma ratacea pe drumuri mereu întortocheate,
Prin gropi, prin buruiana, prin cremene cu colti,
Si tot cresteau-nainte, mai goale, alte bolti.
De teama sa n-apuce sa moara calatorul,
Far-a gasi nici urma cu cârja si piciorul
Ma iarta, am lasat-o durerea mea de tine
Pe seama neamului ce vine,
Când fara alta treaba decât sa scurm si cânt,
Te voi gasi în ceruri, pierdut de pe pamânt.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper