Biografia ca epopee a satului

Un articol de Constantin Cubleşan

Ion Druţă, Vatra blajinilor, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2013

 

Evocator pătimaş al satului basarabean, Ion Druţă descinde, fără tăgadă, din familia povestitorilor moldoveni, începând cu Ion Neculce şi continuând cu Ion Creangă, până la Mihail Sadoveanu şi încă mai încoace de acesta. O anume nostalgie după satul de odinioară din Câmpia Sorocii (s-a născut în Horodişte, „un sătucean micuţ, vreo cincizeci de case cu bordeie cu tot, şi biserica satului, fireşte, era o simplă casă ţărănească aşezată la marginea satului, pe dealul răsăritean“) îi animă amintirile, depănate cu verb molcom, frumos colorat, fără excese, de atâtea expresii locale ce dau discursului său epic aura unei originalităţi dialectale specifice. Fixate în cadre bucolice, imaginile rustice ale vieţii de acolo, pe care le zugrăveşte cu  simplitatea surprinderii diurnului, au ceva din cheltuirea ritualică a veşniciei la ţară: „Mai spre seară încep a se înviora satele ce tot picuraseră ziua întreagă la soare. Se întorc din câmp cârduri, cârduri. Trăsurile, prăşitorii, cosaşii. Coboară spre sat vitele, ici turmele, acolo o viţică şi câţiva cârlani. Prin sat hodorogesc trăsuri, fiecare în felul său. Scârţâie a plin fântânile, se aude cum sună biruitor prin doniţe mulsul, fumegă acoperişurile. În sfârşit, pe la amurg se adună familia toată la o măsuţă josuţă în jurul unei mămăliguţe cu ce-a dat Dumnezeu acolo“ ş.a.m.d. Faţă în faţă, trecutul şi prezentul îşi dau întâlnire într-o perspectivă dinamică a rememorărilor, în romanul biografic Vatra blajinilor – construcţie amplă cu halouri epopeice subsidiare, venind să sintetizeze un destin uman individual, scriitoricesc, confundat cu istoria contemporană a Moldovei (cea de dincolo de Prut), fără de care nu i se poate înţelege prozatorului sensul împlinirii: „Ce-a fost, până la urmă, Moldova Sovietică? A fost ea ieşirea unei provincii afurisite printre popoarele lumii sau începutul unei totale prăbuşiri? Până nu vom răspunde clar şi răspicat la această întrebare chinuitoare, nu ne vom putea găsi nici destinul, nici locul pe harta lumii“.
Vatra blajinilor se structurează ca o tetralogie, fiecare segment al ei putând fi considerat ca un roman de sine stătător, iar toate la un loc alcătuind o imagine de ansamblu a unei lumi ce se alcătuieşte din elemente individuale, particulare, prinse într-un carusel factologic de zi cu zi, ce-şi are rădăcini prelungite într-un trecut istoric, dar şi deschideri spre un viitor, abia sugerat însă, marcat de realitatea anilor sovietizării, de după război. Prin acest veac a prins cheag istoric însăşi biografia scriitorului, care, ajuns acum la vârsta aducerilor – aminte, se simte îndreptăţit să o evoce: „Acum, sunt om bătrân, trecut peste optzeci. O lungă viaţă a trecut din ziua cea de vară, dar o ţin minte de parcă totul s-a petrecut aseară, aici, la doi paşi. Mai trăiesc şi azi în mine meliţatul cânepei, cumplita ruşine, râul cel albasrtru ce curgea domol în înălţimi şi glasul duhului pe care l-am auzit pentru prima oară …“ Începutul acestei vieţi se dezvăluie în primul roman: De la Horodişte la Ghica Vodă. Modelul poate fi acela al Amintirilor… lui Creangă. Nu e vorba însă, câtuşi de puţin, de o pastişă, cât mai degrabă de o reactualizare (poate nu acesta e cuvântul cel mai potrivit) a unui univers al copilăriei petrecute la ţară, într-un sat moldovenesc de peste veac. Cele două evocări comunică între ele ca două oglinzi puse una în faţa celeilalte, îngemănate, aducând mărturia deplinei armonii din fiinţa familiei ţărăneşti tradiţionale: „când am apărut eu pe lume, casa noastră domnea de una singură în ograda de la vale de biserică (…) atunci când m-am ridicat şi eu copăcel, rămăsese puţin din frumoasele gâţe negre pe care le avea mama de fată mare“. Sunt depănaţi astfel anii copilăriei, anii de elev în satul natal; sunt amintiţi în schiţe portretistice părinţii, bunicii, e pictat satul cu oamenii şi obiceiurile lui, poveştile auzite de la bătrâni, trecerea anotimpurilor, întâmplări mai vesele, mai triste, anecdotice, muncile la câmp, anii războiului care au pustiit aşezarea de bărbaţi, apoi perioada grea de după aceea când, ajuns a-şi satisface stagiul militar, îşi descoperă vocaţia scrisului începând să publice („Colaboram la Ţăranul sovietic“).
Cel de al doilea segment de roman, Dor de oameni, adaugă o întreagă galerie de biografii, portrete şi destine ale oamenilor satului basarabean, figuri pitoreşti (badea Cireş, Moş Mihail, badea Iacob, Ioana ş.a.) învăluite în halouri baladeşti, pe fundalul prefacerilor sociale, dramatice, pe care anii socialismului le aduceau. Se individualizează astfel, pe coordonate tragice,  ciobanul din Toiagul păstoriei („N-avea oi. Cioban de viţă veche, cioban din creştet până în tălpi, el totuşi n-avea oi“), pe care noua administraţie îl consideră între opozanţii regimului, tocmai pentru că îşi păstra cu demnitate felul independent de a fi („rămânea oarecum sub ocrotirea propriei sale singurătăţi“), ilustrând, într-o accepţiune modernă, destinul fatal al ciobanului care şi-a pierdut turma, din străvechea baladă populară. Şi totul proiectat în cadrele unor stampe feerice, întruchipând afectiv prezenţa câmpiei basarabene.
Cel de al treilea segment, romanul Lupaniada. Înălţarea şi prăbuşirea unei epoci, reprezintă, de fapt, traseul împlinirii scriitoriceşti a autorului, în contextul consolidării şi disoluţiei, în plan naţional, a unei epoci istorice marcate de structurile ideologizante ale societăţii socialiste, sovietice. Biografiile celor doi scriitori, pe de-o parte Andrei Lupan, preşedintele, într-o perioadă îndelungată, al Uniunii Scriitorilor din Moldova, pe de alta Ion Druţă, tânărul pe care mai vârstnicul confrate a mizat, se vede, cu îndreptăţire, se întrepătrund într-o evoluţie spiralată pe axul vertical al evenimentelor politice (şi de politică literară, culturală, implicit) ale ţării în anii de după război, până în zilele noastre. Toate evenimentele marcante ale epocii (deportările, colectivizarea, şcoala de literatură, conflictele dintre generaţiile de scritori etc.) se ilustrează prin trăirile afective, e adevărat, diferite, ale celor doi. Discursul epic e pe cât de evocator pe atât de polemic, Andrei Lupan devenind un veritabil erou al romanului unei deveniri şi decăderi spirituale (Regele Lear al Moldovei), simbol al unor tradiţii naţionale de care Ion Druţă nu se poate detaşa: „Născut în mijlocul răzeşilor şi mazililor de pe Nistru, Lupan avea ceva din vechea aristocraţie moldovenească, pe care noi abia-abia am apucat-o. Nu e atât vorba de-o aristocraţie economică, pentru că săraci am fost de când lumea, cât de o aristocraţie spirituală. Poţi fi sărac, dar mândru şi demn cu lumea pe care o porţi în tine. Nu atât mămăliga cu mujdei, cât duhul ne-a ţinut la suprafaţă de-a lungul veacurilor. Lupan păstra cu sfinţenie împărăţia spiritului său (…) Ţărănimea era pentru Lupan sensul suprem al vieţii“. E sintetizat în destinul acestui scriitor destinul, în prefacere, al lumii care l-a idolatrizat într-o vreme ca mai apoi, o nouă generaţie de moldoveni, să-l conteste, considerându-l de-acum retrograd. Ion Druţă nu-l idealizează. Portretul pe care i-l face este unul desenat din linii contorsionate, adesea contradictorii, dar dincolo de aparenţe, scriitorul este propus ca un stâlp pe care se încrustează răbojul vremii, cu bunele şi relele sale.
Toată fresca epocii pe care Ion Druţă o cuprinde în tetralogia sa are vibraţia subsumată a unei conflictualităţi epopeice trăite de un neam de oameni aflat mereu la răscrucea vânturilor istoriei (mai ales contemporane). De aceea, cel de al patrulea segment al acestei construcţii romaneşti („Epilog“) se înfăţişează ca un eseu poematic sintetizator, în care coordonata evocatoare („Alerg la ţăranii mei,/ În lumea de demult,/ Îi adun la o răscruce,/ Şi caut a le tălmăci,/ Pe înţelesul lor,/ Nemaipomenita noutate“) se împleteşte organic cu solemna cadenţă a rugăciunii („Doamne,/ Se umple lumea,/ Cu umbre pustii…/ Treptat se stinge,/ Dorul de viaţă (…) Auzi-ne, Doamne,/ Vezi-ne,/ Şi ne milueşte“), totul înălţat într-o apoteozare cosmică a trăirii seminţiei:„Poate cândva,/ Această/ Palmă de pământ/ Pe care satu,/ De scriu,/ Aceste rânduri,/ Va deveni/ Iarăşi lavă/ Sau/ Munte de gheaţă (…) Dar,/ Tot ce se va întâmpla/ Aici,/ Acum şi pururi/ Va fi,/ Numai şi numai,/ Pentru că,/ Aşa a fost,/ Voia Domnului./ Amin“.
Vatra blajinilor e romanul fiinţării biografice a Moldovei contemporane, de pe malurile Nistrului, trăită şi reprezentată în conştiiţa unui scriitor ce a ţintit mereu s-o ridice în orizontul universalităţii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper