Antropologii, sociologii, menajerii

Un articol de Marin Marian-Bălaşa

Continui aici antropologia culturii teatrale, începută în numere anterioare ale revistei. Desigur, este vorba doar de o analiză/antropologie simptomatică, adesea abia liminară sau adiacentă. Căci, oricum, pentru observatorul vieţii sociale (sociolog sau antropolog), mersul la spectacol este tot un spectacol. În consecinţă, chiar şi într-o analiză sau comentare, trebuie lăsat loc pentru surprize, pentru inovaţii sau hibridităţi mai mult sau mai puţin spontane, aşadar pentru continuare sau completare.
În primele episoade ale seriei cu acest titlu am discutat despre cordialitatea – când maximă, până la linguşire, când nepoliticoasă/ireverenţioasă maximal – cu care teatrele (dar şi multe alte instituţii ale artelor spectacolului) îşi tratează publicul. Am discutat despre „personalul TESA“, mai exact despre vânzătoare/vânzare sau despre vămile caselor de bilete, despre economia gratuităţilor, protocoalelor, invitaţiilor, despre agenţi şi mediatori, despre promovare, reduceri, cupoane. Iar despre regii sau montări (dincolo de a fi) bune sau slabe, încântătoare sau mediocre: când original-revelatoare, când plagiat-importate, când admirabil inovative, când artificial forţate), în chip clar sau doar aluziv, am spus mereu.
Vorbind despre publicul spectator, de mai multe ori am sugerat câte ceva despre categoriile sociale marginale. Între care: acei elevi şi studenţi care se insinuează aşteptând în grup compact umplerea sălii, pentru a intra sau pentru a fi conduşi de către plasatoare, înăuntru umplând spaţiile vacante, cele iniţial rezervate fără succes unor oficiali, gazetari, rude, prieteni.
Foarte interesantă este şi clasa „pişcotarilor“, o categorie bine definită, aparţinând intelectualilor modeşti sau semirataţi, a şomerilor şi pensionarilor săraci rău. Egal prost îmbrăcaţi şi urât mirositori, majoritatea acestora arată a homeless. Şi nu ratează niciun vernisaj, lansare de carte, conferinţă sau eveniment deschis publicului, cu condiţia ca acestea să fie asezonate şi cu un bufet sau cu masa şi băutura numite coctel. Mulţi sunt clienţi foarte familiari/cunoscuţi ai unor asemenea evenimente, iar artiştii sau scriitorii tolerează acest tip de pomană. Numai că investiţiile pentru asemenea evenimente sunt tot mai ridicate, sponsorii tot mai puţini, iată de ce tot mai mulţi îşi pun la cale lansările sau vernisajele în chip discret, fără afiş ori strigări publice, prin invitaţii nominale, în cerc închis. Şi sunt revoltaţi ori îşi scuză închiderea milosteniei în faţa homleşilor considerându-i cerşetori sau hoţi (căci la lansări de carte pişcotarii invocă sărăcia şi-ţi cer volumul pe gratis, iar la vernisaje vâră în geanta sau poşeta proprie tartine şi fursecuri pe încăpute). Unii dintre aceşti bătuţi de soartă reuşesc şi să treacă de furcile caudine ale controloarelor de bilet de la intrare; iar asta fie pentru că au o rudă, o vecină sau un amic care lucrează înăuntru, fie pentru că au devenit clienţii aproape permenenţi ai milogelii sau căciulelii de la intrarea în sălile de spectacol. Aşadar, în sălile de teatru mai poate fi întâlnit şi câte un colţ de odori putride, când în zona ultimelor rânduri, când a scaunelor marginale, provenind din prezenţa câte unui pişcotar care fie doarme, fie priveşte extrem de atent sau profesionist la reprezentaţia teatrală.
Dar menajeriei umane (mai mult sau mai puţin structurate, targhetate, imprevizibile) ar trebui să-i adăugăm şi categoria VIP-urilor. Care, uneori, îşi etalează histrionic apariţia, fie prin toalete exuberante sau gesticulaţie neomisibilă, fie prin vocea sau râsul uşor ridicate intensiv (tipul conversaţiei-urlet, din clubul zgomotos), fie prin suita amicilor sau a unu-doi-trei subalterni. Alte suite, precum acelea aristocrate, sunt mult mai discrete, tăcute, oricum făcând deliciul privirilor majoritare. Există şi vipuri silite (?) să îşi surdinizeze apariţia, prin ochelari de soare în toi vesperal ori nocturn, prin apariţie tardivă şi uşuire rapidă/discretă în şi din interior, în şi din fotolii. Remarcarea acestora de către unii membri comuni ai publicului este act şi satisfacţie de safari rar. Mulţi spectatori neavând nimic a mai spune sau reţine apropo de spectacolul de pe scenă, ci urmând să se laude preţ de zile bune doar cu faptul că au fost în aceeaşi sală ori au văzut pe cutare sau cutare, fie reprezentanţi ai cine ştie căror case de vază maximală, fie ale celor mai scandaloase vedete de telenovelă sau reality-show de canal.
Căci, da, lumea vine la teatru nu numai pentru piesă, dramaturg, joc actoricesc, regie, montare, spectacol scenic. O anumită parte a lumii, desigur, chiar dacă aceasta e una majoritară. O consistentă parte a audienţei este formată din oameni care au nevoie de relaxare psihomentală, de detaşare de mediul familial şi profesional, aşadar de evaziune cu orice preţ. Iar pentru un observator cu ochi format – desigur, pentru asta trebuie să te întorci cu privirile către sală ori măcar spre locurile şi rândurile vecine – este evident că unii planează cu gândul cu totul altundeva, fantazează libertin, nu sunt deloc concentraţi asupra evenimentului sau poveştii de pe scenă. La concerte, balet şi operă poţi vedea destul de mulţi inşi absenţi, care ţintesc lojele sau tavanul, strâng buze ori ridică sprâncene distrate, bat pe genunchi tacte aritmice (străine celor ale muzicii sau momentului), respiră în contratimpi sincopaţi, adică tot inadecvat, paraempatic.
În sălile de eveniment sau spectacol public vin mulţi având teatrul, dansul sau muzica doar drept pretext, maxima curiozitate, concentrare şi competenţă rămânându-le mai degrabă pentru anectodele extraestetice, inclusiv pentru moda sau look-ul unora şi al altora, inclusiv pentru cele proprii, pentru o exhibare personală (corespunzătoare „ieşirii în lume“). Iar la spectacolele despre care se ştie ori se află că în sală vor veni… diverse vipuri, se vine cât mai snob/preţios/pretins-aristoburghez, cu fiţe şi curiozităţi/mini-isterii baroce.
„Sub patronajul preşedinţiei“, „cu concursul Ambasadelor“ (cutare şi cutare), „în prezenţa“ (cine ştie căror personalităţi de rang înalt), „cu binecuvântarea“ sau „sub înaltul patronaj al“… – sunt sintagme de succes comercial, nu doar propagandistic. Toate acestea – posibile şi incidental chiar menţiuni pe afiş – sunt graţiozităţi sau şiretlicuri de flirt egal vulgar şi eficient. Egalizează cu tembela menţionare pe afişe a valorii în valută forte a viorii Stradivarius ori a pianului Steinway la care vor cânta soliştii. Puţini observatori ai acestor afişe zâmbesc a ironie, superioritate, compasiune, decişi să nu marşeze la o asemenea nadă sau comerţ. Tot puţini privesc impresionaţi, cu admiraţie, cu curiozitatea care-i va şi împinge până la achiziţia biletului scump şi la intrarea în sală. Sau cel puţin aşa declară dacă-i întrebi. Cu toate acestea, sălile respective ajung destul de pline. (Adesea, nicidecum totdeauna.)
Există spectacole cumpărate/închiriate de către diverse instituţii sau fundaţii, consacrate unor evenimente şi oferite („cu dedicaţie“) unor personalităţi sau cluburi selecte. La acestea se intră pe bază de invitaţii: nominale, cu confirmare (RSVP/PCASAP), eventual cu „prezenţa în ţinute obligatorii“: frac/smoking, rochii de seară. Ca şi papionul sau lavaliera la domni, bijuteriile cât mai somptuoase ori măcar preţioase ale doamnelor sunt absolut indispensabile. Probabil că nu peste multă vreme, pentru seniori, va reveni drept obligatoriu lornionul şi bastonul cu mâner sau cap argintat.
Dar majoritatea spectacolelor sunt publice şi populare, adică deschise oricărui ins sau grup care achiziţionează bilet.
În interiorul sălii (atitudini, gesturi)
Neîndoios, prezenţa în sala de spectacol este şi un exerciţiu social şi politic, de clasă, de mândrie sau vanitate, de prestigiu sau autoritate.
În faţă de tot, ca şi în lojele centrale, stau amatorii de teatru cu stare (biletele cu locuri bune sunt cele mai scumpe). Tot pe-acolo sunt invitaţii de gală („protocol 0“), vip-urile – multe din domeniul artelor, din personalul administraţiilor ierarhice, dar şi dintre snobii întâmplători ori anexele amicale ale unor manageri şi piarişti. Automat, aceştia sunt privilegiaţii evenimentului, ai serii.
Apoi vine grosul spectatorilor „normali“, al celor care vin la teatru pentru plăcerea genului (abonaţii formali şi informali), dintre doritorii de eveniment cultural personal, dintre escapiştii cotidianului. Acestora, jocul exercitării prin vestimentaţie, clasă socioeconomică şi preţ de bilet a vreunui statut social le este total străin sau indiferent, ei neurmărind şi nesesizând nimic dincolo de reprezentaţia scenică.
În fund şi/sau în stall-urile de la ultimul etaj (balconul numit cucurigu) sunt biletele cele mai ieftine, aşadar clasa modestă economic. Şi tot acolo, ca şi pe margini, sunt elevii şi studenţii fără bilet (cei care aşteaptă să se stingă luminile şi să se audă gongul până să se aşeze), ca şi elevii, studenţii şi pensionarii cu bilet redus. În zona asta este acceptabil să stai doar dacă nu mai afli un bilet mai ca lumea, adică pe loc mai în centrul sălii ori chiar în faţă, şi trebuie să ai ochi buni. În Anglia, mai ales în partea secundă şi-n fundul sălii, ca şi la etaje sau loje, există pe spatele fotoliilor binocluri, pe care le poţi închiria prin insertarea într-o fantă a unei monede de-o liră. Lucru imposibil de implementat şi în România (din cauza… bineştiută).
Însă, după stingerea luminilor, toată lumea aşezată amuţeşte. Devine egal invizibilă şi anonimă, egală, uniformă. Concentrarea tuturor spectatorilor egalizează sau mimează chiar mutarea lor în interiorul scenei-arenă, adică a poveştii, dramei sau comediei vizionate. Numai această empatie, proiecţie sau identificare (poate) duce la ceea ce teoria antică a teatrului numea/subînţelegea prin termenul de catharsis.
Toată lumea aşa concepe sau concede a fi atitudinea, receptivitatea, starea de suflet a spectatorului. Doar că în interioriul oricărei săli de spectacol, din loc în loc, vom putea observa şi va trebui să suportăm şi pe inşii care dorm (sforăind uneori), pe inşii care tuşesc, care se fâţâie sau foşnesc. Va trebui să ignorăm scârţâieli, zgomote bruşte/întâmplătoare, comentarii sau vociferări. Mai ales acestea din urmă pot deveni iritante. Reacţiile necontrolate ale unor spectatori sunt totdeauna („obligator“) deranjante pentru ceilalţi. Fiecare ins este concentrat, absorbit sau participativ în grad şi mod diferit, agreând prea puţin sau rar ieşirea din vid sau anonimitate, manifestările prezenţei altora.
La concerte, iritarea cu care melomanii cunoscători îi apostrofează pe inocenţii care aplaudă între secţiunile pieselor ample poate fi, prin indiscreţia sau vigoarea murmurului revoltat, mult mai plină de energii negative/distructive chiar decât vor fi fost aplauzele scăpate „greşit“. În realitate, în acel moment în sală are loc împărţirea publicului în tâmpiţi/idioţi şi savanţi/educaţi. În reactivitatea lor ofensată şi necontrolată, practic aşa îi cataloghează cei din urmă, mulţi, pe primii, puţini. Punerea la punct a aplaudacilor furaţi de val este mult prea promptă şi mult prea drastică, aşadar este mult mai agresivă chiar decât deranjul bietelor scăpări palmare. Căci este agresivitatea abuzivă a celui care are dreptate sau justificare, adică tipică abuzului „legitim“ (pedepsind exemplar gafa măruntă/minoritară). Este imposibil ca un ins cu adevărat sensibil să nu resimtă valul de revoltă instinctual necontrolată a melomanului savant drept umilitoare, penibilă, disproporţionată. Căci este scânteia de ură din plăcerea (iată, fragilă, a) concertului. După cum este imposibil să nu resimţi şi că primul aplaudac care răbufneşte la finalul propriu-zis al piesei este şi un mare savant. Respectivul este Acela care Ştie (că acolo şi-atunci piesa chiar se termină), prin gestul său, barbar, însă temerar, afirmându-şi şi titlul de expert suprem. Coda plăcerii muzicale (de concert) este şi afirmarea unei vanităţi. Tembelă sau nu, ea este, oricum, mare. Şi iată că s-a încetăţenit, devenind cutumă, devenind cultură!
Dar ce se întâmplă sau doar se poate întâmpla în interiorul mental şi afectiv/sufletesc al spectatorului plural, cu o mie de feţe, motivaţii, fragilităţi sau disponibilităţi, este de vorbit mult prea pe îndelete. Iată de ce şi… episodul care urmează.

Un comentariu pentru “Antropologii, sociologii, menajerii”

  1. aprilie 10, 2014 la 8:02 am

    Articolul ar fi trebuit facut public cu titlul stabilit de catre autor: „Criminal ca la teatru (V)”. In felul acesta, cei interesati de analiza fenomenului ar fi putut identifica si urmari fluent episoadele. Nu-mi ramane decat sa sper ca redactia va admite pe urmatorul episod (ultimul) tot sub titulatura generala (nerezumandu-l, ca pe acesta, la vreunul dintre subtitluri).

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper