Anghel Dumbrăveanu în „Ţara Himerei“

Un articol de Ion Pop

Despre poezia lui Anghel Dumbrăveanu (1933-2013) s-a spus că e un fel de „poem continuu”, cu schimbări doar de nuanţă şi de accent, pe un parcurs de durată lungă. Într-o densă prefaţă la antologia Iarna imperială, tipărită în 1986 în colecţia „Biblioteca pentru toţi”, Marcel Pop-Corniş considera totuşi că aveam de-a face cu o evoluţie spre „dezafectarea limbajului poetic simbolist”, citându-l şi pe Cornel Ungureanu, care observase trecerea de la o etapă a redescoperirii „marilor simboluri lirice” la o „linie defensivă” ce ajunge chiar la o „himerogonie”, în sensul de „demitizare a utopiilor poetice” (v. ediţia citată, p. VIII). Putem fi de acord, în linii mari, notând totuşi că poetul nostru a cultivat preponderent tocmai acel limbaj al „marilor simboluri”, reconsiderat abia în anii din urmă în versuri mai destins şi chiar ironic colocviale, fără a abandona cu totul lunga secvenţă iniţială a scrisului său.

După debutul cu placheta Fluviile visează oceanul, din 1961, marcată ca şi inevitabil de compromisurile tematice şi de expresie lirică ale momentului, el s-a instalat, de la cartea imediat următoare (Pământul şi fructele, 1964) până la, să spunem, Predica focului (1993), într-o formulă prin excelenţă „modernistă”, cu miză ca şi absolută pe limbajul „înalt”, aproape deloc deschis spre realitatea mai „prozaică” a lumii din jur, cu belşug de metafore aproximând un univers himeric, transfigurat, într-un regim al subiectivităţii solemn-visătoare. Eforturile generaţiei sale de a elibera poezia de tematismul până atunci oficializat şi de a-i restitui substanţa lirică specifică, cu accent pe limbajul însuşi, purificat de contacte cu o realitate alterată de „realismul socialist”, îşi află o ilustrare semnificativă şi în scrisul său. Apropierea timpurie de gruparea din jurul Stelei clujene l-a şi încurajat în această direcţie cumva estetizantă, dacă ne gândim mai ales la lirica „evazionistă” profesată mai ales de A.E. Baconsky, a cărui influenţă puternică a şi fost înregistrată de la primele receptări critice. Dacă extindem aria de ecouri şi de tradiţie lirică modernă, scrisul lui Anghel Dumbrăveanu reface în bună măsură modul simbolist de a scrie – şi acest fapt a fost de asemenea reţinut de comentatori. Una dintre puţinele poezii recuperate din volumul de debut în antologia amintită – Fantezie – trimite direct la D. Anghel, nu doar prin titlu, ci mai ales prin recuzita tipică reveriilor „nordice” – fiorduri, „flote albe” chemate „din larguri”, starea de vis (visurile „zburau cu aripi dalbe”!), cu adaos de răsfrângeri ale unei legendare Loreley oglindite în Rinul romantic nemţesc. E de reţinut, tot aici, şi o Poemă evocând munca „sticlarului”, ce conturează linia fină a gesturilor şi obiectului aflat în lucru în registru caligrafic-decorativ, „elegante linii”, figuraţie vegetală – nufăr, măr, portocală – pentru ca în final să apară „cupa clară, străvezie”, echivalată cu o „poemă-atât de simplă şi de pură”. Tematica dominantă va fi, în continuare, legată de aceste evaziuni şi de iubirea transfiguratoare.
Depozitul imaginarului clas(ific)at al simbolismului e abundent pus la lucru în cărţile următoare – Pământul şi fructele îl redeschid somptuos. Calitatea acestui discurs o dă un anumit rafinament al imaginii, cu miză pe embleme şi gesticulaţia stilizată, căci Dumbrăveanu e, evident, un „purist”, se lasă furat de „vis”, împrumutând pentru femeia iubită contururi de amforă, plasând câte un nufăr ori o magnolie în preajma cuplului, şi propunând ipostaze ale eului ca oficiant al unui ritual. Marea reapare în primele poziţii ca „imperiul meu”,  iubita stă cu „faţa spre întrebările mării” şi e o „amforă de cântece”, atârnă de umărul bărbatului „ca o liră”, iar acesta apare cu „cântu-(i) de harpist”, sub steaua înaltă, de neatins, ori îşi pune „sufletul” să îngenuncheze „cu aripile larg culcate în iarbă” la apropierea femeii. „Emoţia” e bună generatoare de vise, turnate pe umerii iubitei tot dintr-o amforă…
E, evident, foarte multă convenţie în aceste versuri. Că e vorba tot de o viziune transfiguratoare ne-o spune chiar titlul următorului volum, Iluminările mării (1967). Prinde contururi fragile aici iubita himerică, elogiată mai întotdeauna în ştiuta stare de visare, trecută în regim ipotetic şi fantezist. Va fi una dintre „temele” cvasipermanente ale imaginarului lui Anghel Dumbrăveanu. Tot contururi neoclasice ni se oferă şi în aceste pagini, se înmulţesc păsările ca metafore la îndemână pentru vise şi pentru dezvoltarea tematicii zborului. Poetul culege seminţe pe câmp, însă în „urne” se imaginează în chip de „discobol ciudat la marginea visului”, dar se vede şi rătăcind prin ceaţă pe ţărm de mare, „bântuit de nelinişti şi singur”, trimiţându-şi mai ales visele în căutarea himericei iubite: „În fiecare seară rătăcesc pe mări să te caut,/ Pe corăbiile mele în formă de lună, trase uşor/ De albaştri delfini şi vulturi de mare”… Rostirea e tot timpul grav-solemnă, la limita, uneori, a emfazei, cu exces de fast „princiar” transmis peisajului: „Chemat la Curte de culoarea Mov,/ Mă-nchin o dată străjilor, mă despresor/ De halebardele din trecătoarea umbrei/…/ Mă însoţesc pe-alee lungi cortegii / De crini cu facle de lumină/…/ Apoi cobor spre lac în barca ancorată/ a nufărului galben şi tăcut/  Şi-n insula Aromelor îngenunchez/ În faţa Galdiolei. Îi sărut/ Mantia parfumată”…
Că acest tip de discurs e datat, se vede imediat, el face ecou întârziat postúrilor romantice ale poetului, visător meditativ, în neguri şi întuneric, cu sentimentul că „totul sună epuizant de frumos”… În contrapondere la această visătorie convenţionalizată a fost citat unul dintre puţinele poeme relativizante, dacă nu singurul, Sonată alpină, care mai împrospătează cu adieri dinspre… real, discursul, punând (poate) un mic accent ironic pe ipostaza „recitatorului” de poeme ale marilor aventuri marine: „Iluzionistul  recita Anabasis. Afară ningea./  Noi ascultam sufletul viţei de vie./ Femeia ţinea rugbistul de mână;/ Se uita fascinată la capul său lung/ De cal obosit,  şi poate sânii ei se strângeau/ De vuietul stadioanelor mari. / Poate aştepta să plece în  sud…/ Ea străbătea păduri de magnolii,/ Spunea poeme arabe, surâdea lângă mare./ Rugbistul rememora meciuri din vară./ Zâmbeau unul spre altul fără s-asculte  Ce-şi spun. Afară ningea împăcat./ Iluzionistul terminase de mult Anabasis”… Oricum, această zvâcnire de puls mai viu nu are încă urmări importante în scrisul poetului, care continuă, de pildă, în Oase de corăbii (1968) pe aceeaşi linie „evazionistă”. „…Cineva/ Îmi repetă mereu că nu sunt decât/ Ostaticul  unor puteri nelămurite” – spune un final de poem, şi acel „cineva’” cam are dreptate. Căci şi aici imaginarul e reluat în datele sale de bază şi în acelaşi regim al vagului cu îndepărtate origini simboliste. Atributul boreal, vine cu o mai mare frecvenţă dinspre sursa de neguri nordice şi oficieri baconskyene, cuplul se vede rătăcind din nou „prin singurătatea boreală… între timpanele mării”, sau ni se spune că „Vom învăţa de-acuma ţinuturi boreale,/ Tăcerile-n fiorduri ne vor striga mai lung”, se invocă şi nişte „vedenii boreale”; nu lipseşte „icebergul nopţii”, apar şi „săli tăiate gotic” sub lună, poetul insistă pe această cale a reluării repetitive de motive şi limbaje foarte convenţionale. Lumea rămâne ca şi exclusiv în spaţiul imaginaţiei şi al fantazării, cu himere caligrafiate „neoclasic” ori rămase în aburul supoziţiilor. „Cineva e bolnav de fantezie în munţi” – citim într-un poem, însă o astfel de boală, devenită cronică, e a poetului însuşi, dispus să predea, eventual” „caligrafia anilor”, dar exclusiv „celor ce ştiu numai zborul în soare”… Ni se anunţă chiar că „mâine îmi va bate la uşă un cântec absolut”…
S-a putut inventaria, cu timpul, un număr de motive recurente – de la zbor şi vis, la  întreagă seria de elemente de figuraţie „exotică” a simbolismului, însă toate acestea nu vor coborî, pentru multă vreme, de la etajul foarte înalt al imaginaţiei, tot ce promite a fi lucru palpabil suferă procese de extremă decantare, de rarefiere şi disoluţie, cu înscrieri, adesea într-o emblematică şi ea fragilă, la fel de subţire desenată. Aici stă şi vulnerabilitatea acestei lirici ce se complace adesea în astfel de gratuităţi fără angajament existenţial major, dacă nu considerăm că asemenea proiecţii idealizante ale reveriei ar sugera ceva asemănător cu o implicare mai profundă în aria experienţei existenţiale cât de cât concrete.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper