Alte întâmplări în irealitatea reveriei

Un articol de ION POP

Fara îndoiala, ca, mai ales cu Fata straina a noptii (1971), ceva se schimba în lumea poetica a lui Anghel Dumbraveanu, dar aceasta mai ales la nivelul tonalitatii discursului, a accentului sau afectiv, devenit tot mai deceptiv-elegiac. Starea eului e marturisita ca fiind  a unei singuratati din ce în ce mai apasatoare, a unei închideri în sine – stare crepusculara –  „turnurile vietii catre apus se-nclina“, tristetea e omniprezenta, însa ca „obiectul meu de cult“, iar suferintele, chiar drapate în cenusiul amurgului, ramân cumva abstracte, filtrate prin site metaforice cu adaos de epitete care, în loc sa concretizeze suferinta, o distileaza în clisee de o anumita pretiozitate: „Si cine mi-a adus aceste seminte de-ntuneric,/ Si aceste lacrimi de mângâieri/ Si cine m-a încuiat în vidul zilei de ieri/ cu aripile-ngropate-n pamânt luciferic?// E un tipat de infinit/ Si-o nesfârsita-ndoiala/ Si gura mi-e arsa de o boala/ de adevar negrait“… (subl.n. – I.P.). Peste tot numai imponderabile si vagi aproximari, metaforizari de abstractiuni…
Suita unor astfel de proiectii continua, lunga, si în Singuratatea amiezii (1971), apoi în Diligenta de seara (1978), unde motivul liric al drumului face concurenta celui al visului. Mai toti poetii de la Steaua erau si ei peregrini, dar Anghel Dumbraveanu nu se plimba ca Aurel Rau ori Gurghianu trecând visatori pe strazi urbane, si cu atât mai putin ca Victor Felea, deloc tentat de reverii cetoase, ci ramâne atasat modelului lui A.E. Baconsky, cautând norduri, zapezi, vânturi marine, cu pasari peste clopote de ape învolburate. Sângele ce curge prin poem e tot al visului, întreg universul pare „sa-si rosteasca imnul acela pururea nou“, e invocata „lealitatea unui tarm de mare“ pustiu, doar cu „pasari de apa“, are loc „retragerea poetului în castelele serii“, un drumet povesteste tot „întâmplari din Tara Himerei“. Ceva din solemnitatile de pâna acum a disparut, confesiunea însinguratului suna mai autentic, desi elementele care sugereaza starea de spirit melancolica sunt cam aceleasi: „Mi se trec zilele fara acel/ Miracol prin care tânar eram,/ Mi se trec puterile comuniunii/ Cu steaua si visul“. Marturisind a se afla „în cautarea unui alt adevar/ care e vârsta tarânii“, poetul nu se decide totusi sa coboare cu adevarat pe pamânt, „asteptând tinutul unui timp nezamislit“….
În 1989, când îi apare Curtea retorilor, Anghel Dumbraveanu  ezita înca între limbajul conventionalizat, dominant pâna acum, si un discurs mai simplu, usurat de lestul metaforelor solemne cu deschidere neaparat cosmica, si recurge la confesiunea mai modesta a unui subiect devenit aproape comun: „drumul tace mereu viata/ ta nu e decât un punct de plecare/ sau un punct de vedere/ sau pur si simplu un punct/ în acest peisaj/ putin observat“. Se vorbeste acum despre un nisip de aripi sfarâmate, dar si despre „sensul de azur al ideii“ – iar în cazul unor asemenea recidive cititorul poate prefera câte o secventa de notatie simpla a ambiantei de primavara proaspata: „A înflorit subtire/ salcia de lânga fereastra/ întinde spre mine tremuratoare  o creanga/ mirosind a soare de martie// comunicam într-un cod de care uitasem“. Când apare cotidianul, se simte imediat frustrarea visatorului idealist: „Ar trebui sa ma fac ca nu înteleg/ umilintele/ acestor întâmplari cotidiene/ cu efect criogen“; altundeva „unele întâmplari ale zilei… ciobesc ca pe un vas de pret/ lumina unei clipe“. Un frumos poem, intitulat Obiect fara aripi, compenseaza la o pagina urmatoare defectiunea miracolului din zilele sterse: „Pasarea îsi gasi neodihna/ lânga fereastra mea uitata-ntre arbori“ – începe textul, continuând cu clisee pretentioase („Îsi rasfata locuinta cât un ghioc/ de întrebari/ în cifrul unui descântec“), însa se încheie cu niste linii de luminoasa geometrie: „Ma uit de pe norul meu / de îndoieli/ cum cânta într-un patrat de lumina/ mereu atenta la zbor// Sunt un obiect fara aripi/ acceptat pentru captivitatea/ privirii mele mirate“. Foarte productiva e în aceasta etapa tematica asteptarii, a indeciziei, cu bine venita constientizare a regimului fantezist al starii lirice. Subiectul poetic marturiseste tot mai frecvent ca inventeaza stari mai mult decât le traieste. Se vorbeste chiar de inventarea unei… „nedumeriri“ la trecerea unei siluete feminine prin decorul urban agitat; abia sesizat „obiectul“ se volatilizeaza în  reverie, e transferat spre un regim expectativ: „Iar când s-o ajungi/ când sa inventezi o nedumerire/ întinzând mâna întâmplator/ de parc-ai chema un miracol/ se-ntâmpla ca ea sa pluteasca peste oras/ ca o prevestire intraductibil / a unui anotimp / ce nu va veni, nu va veni/ decât în steptarile tale“ (Prevestiri). E ca si cum orice dat al realitatii concrete ar deranja si perturba pura reverie, singura acceptata de visatorul impenitent… Din aceeasi categorie fac parte si „întâmplari(le) din irealitatea unui sarut“, „dulci(le) bauturi de iluzii“ ale cuiva care se defineste drept „un om bântuit de himere“ si marturiseste ca: „Ziua lucrez pentru visatorii plecati/ sa va aduca seminte de stele/ din Iluzoria// Noaptea veghez/ sa nu mi se substituie/ tot ce-am visat“. E o ipostaza deloc blamabila în principiu, amendabila este însa recuzita poetizanta desueta la care se face prea adesea apel, ca aceste „seminte de stele“…  De îndata ce se iese din regimul strict al reveriei conventionale, fiind admise si „probe“ materiale ale prezentei, de pilda, a femeii iubite, textul devine sugestiv si credibil, ca în Septembrie: „Vine septembrie pe dealuri de galben/ Cineva acordeaza padurile pentru amurg/ Trupul femeii miroase a soare aud/ nelinistea sânilor ei racoarea lor grea de pamânt/ cum sta culcata în cer// Gâtul ei cu irizari de stamina// Pe dealul galben/ septembrie acordând padurile spre amurg“. O placheta de Confesiuni lirice, tiparita modest în acelasi an, propune o interesanta si sugestiva alternanta între texte destul de  comune prin poeticitatea lor conventionala („lirele iubirii“, apa-fecioara, „halou de taina timpul liric/ cântat eteric din serafic os“ etc.) si altele, sub titlul Acord, în care – abandonând rima cultivata în celelalte – poetul se confeseaza mai direct si mai putin „poetic“. Nu fara ambiguitati, se poate citi sub Acord I: „Toate lucrurile au secretul lor/ Ca si scrisul care ne pare nespus de blând./ Secretul de-a scrie e sa ne ferim de cuvintele tocite/ si de-o sintaxa rau înteleasa./ Cei care vor sa poetizeze prea mult/ îsi frâng eforturile, scapându-le printre degete./ Nimic mai natural decât sa te simti natural,/ un om la fel cu ceilalti/ si astfel vei fi fericit“. Nu e, însa, sigur ca poetul nostru s-a simtit tocmai „la fel cu ceilalti“…  Ceva din proiectia unui ideal de existenta simpla, „naturala“ a eului în noua sa ipostaza e întrupat în personajul „tracului Axios“, dintr-un ciclu al volumului Predica focului (1993), caracterizat ca „om bucurându-se de întâmplarile simple ale vietii“, „multumit sa poata munci cu folos/ respectându-si umilul prestigiu de om neplecat/ cunoscut prin mersul lui drept“. Pescarul cu acest nume are o filosofie elementara, de om trecut prin bunele si relele vietii, acum parasit de prieteni, dar resemnat cu conditia lui; discursul epico-descriptiv, cu note sapientiale ilustreaza o evolutie interesanta a poeziei lui  Anghel Dumbraveanu, eliberata în mare masura de artificiile metaforismului pretios sub care întârziase prea mult. Nu lipsesc, totusi, nici de aici poetizarile fortate, caci sub masca antica  transpare usor chipul poetului deceptionat de excluderile de care a avut parte, care se defineste în termenii oarecum cunoscuti, care fac diferenta dintre „moneta marunta a vorbariei“ prozaicilor opozanti si „credinta si labirintul de drumuri si ape“ al  corabierului ramas fidel obsesiilor sale  purificatoare: „Sunt o casa a focului se-ngrijoreaza Axios tracul/ ziua ma locuieste soarele aprins pe aria zarilor/ noaptea viseaza în mine femeia visului meu“… Ciclul al doilea al cartii se intituleaza însa Conditia astrala, iar aici se viseaza din nou „prin necuprinsele ramificatii/ ale unui gând de dincolo de fire“ si se nutreste „mirabila speranta/ sinteza de-ntrebari efuziuni iluzii/ un fel de paradis al lumii noi/ o fantezie a destinului iluminat“. Si altele asemenea. Versuri tiparite în 2008 sub titlul Masura lucrurilor readuc limbajul liric mai vechi, oarecum mai simplificat totusi, nu fara a reaminti ca se refuza ipostaza „poetului de conjunctura“, care „nu pare nici patruped nici aed“, preferându-se o privire spre lume „printre genele florilor“, lânga „colivia cu fluturi“. Când vrea sa scrie într-un limbaj ironic-persiflant, se ajunge la „mediocrul caninat“ al cutarui deputat detestabil ori se vorbeste despre niste „Pui de lele cu pretentii de rafinori/ alergând dupa-nvârteli si relatii neclare“. Acestui registru stilistic neadecvat sensibilitatii sale lirice, îi raspund în acelasi an versurile din culegerea Retorica si umbra ninsorii, unde se viseaza înca o data la „iubita fara chip“, „femeia sau vedenia aceea himerica“, „femeia de roua“, la „ore limpezi“, „miscari muzicale“, stele „fara sâmburi“ ramase de la cina poetului – adica suita reciclata a reveriilor si „himerelor“ care-i populasera cea mai mare parte a spatiului imaginar.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper