Alegorie gore: „Borgman“ de Alex van Warmerdam

Un articol de CĂTĂLIN OLARU

La fel cum textul din prefata doar imita stilul versetelor biblice, nici filmul din care acesta face parte, desi îndeplineste toate cerintele genului, nu e un horror supranatural (cel putin, nu e un horror supranatural si atât).
Trei barbati înarmati, însotiti de un câine si având în frunte un preot, pornesc într-o misiune. Aparent, adversarul lor e un homeless care traieste într-o hruba, în mijlocul unei paduri, fara sa faca rau nimanui. Câinele si armele, puse în oglinda cu aparenta inofensivitate a celui caruia i-au pus gând rau, fac din ei tot atâtea personaje negative (în plus, ceva ne zice ca filmul însusi depinde de supravietuirea trogloditului). În sfârsit, strainul e facut simpatic de faptul ca: se serveste de un ochean ca din filmele de aventuri pentru a se salva în ultimul moment, îsi dovedeste altruismul, încercând sa-si previna prietenii de pericolul iminent în care se afla, iar armele celor trei chiar sunt folosite, într-un atac deloc cavaleresc (tavanul adapostului sau subteran e strapuns cu un obiect ascutit). Ajuns în oras, onestitatea lui (vrea doar sa faca o baie) e pusa în balanta cu egoismul celor care îi închid usa în nas. Nimeni nu vrea sa-l primeasca în casa, însa în cele din urma, Camiel Borgman (Jan Bijvoet) va ajunge sa fie acceptat; mai mult, va deveni stapânul casei.
O buna bucata de timp, e destul de neclar cine e Camiel si care sunt scopurile lui, pentru ca în actul doi, sa se adevereasca ceea ce doar banuiam: la el se refera falsul verset, el e acela care coboara în lume pentru a câstiga adepti, el e acea prezenta malefica (daca nu cumva prezenta malefica prin excelenta, adica Satana), însa faptul ca planurile sale sunt dezvaluite cam prea curând nu e un neajuns atât de mare (mai bine zis, nu e principalul neajuns).
Desi nu-l cunoaste (mai mult, desi Richard, sotul ei, o banuieste de infidelitate din cauza lui), Marina îl asculta orbeste pe Camiel, ceea ce, la fel ca salvarea sa de ultim moment de la început, e inexplicabil, dar necesar: fara primirea lui în casa celor doi (mai întâi într-una din dependinte, apoi într-o odaie de oaspeti), nu am mai ajunge sa aflam nici cum a ajuns sa traiasca într-un beci forestier, nici de ce tine mortis sa se stabileasca acasa la cineva (si la acea casa, în mod particular). Destul de devreme, aflam raspunsul la cea de-a doua întrebare, moment în care accentul se muta pe modul în care protagonistul îsi pune aceste intentii, care constau în a-i lua locul lui Richard, în practica.
În aceasta privinta, scenaristul Alex van Warmerdam gaseste solutii extrem de ingenioase, pe care regizorul Alex van Warmerdam le asezoneaza cu tropi horror, din care cel mai des folosite sunt personajele care fac tusti! în cadru si cosmarurile. Acestea din urma se înmultesc de îndata ce rolurile se inverseaza, Camiel devenind agresorul, unul cu atât mai condamnabil cu cât viclenia lui e pe masura credulitatii adversarilor sai. Mai precis, a unora dintre adversarii sai.
Nu e o întâmplare ca filmul a fost comparat de criticii de la Indiewire nu cu The Omen, cu Poltergeist sau cu alte titluri importante din registrul horror supranatural, ci cu Funny Games al lui Haneke sau cu Kynodontas al lui Lanthimos. Gradinarul care ajunge sa fie eliminat de Camiel si de asociatii sai e doar o victima colaterala, la fel si sotia sa. Ei nu conteaza sau conteaza mai putin atât pentru protagonist, cât si pentru van Warmerdam. Situati la baza lantului trofic capitalist, doar ei sunt nevinovati pâna la capat, doar ei sunt fara pacat. Pe de alta parte, preocupat doar de propriile sale nevoi (a-si pastra locul de munca, a primi mâncare, a primi sex), Richard nu vorbeste cu sotia sa, ci doar îi da porunci. În acelasi timp, Richard se poarta cu Camiel, atâta timp cât vede în el un om al strazii, la fel de urât cum o trateaza Marina pe Stine, dadaca copiilor sai, ale caror pacate sunt tineretea si nationalitatea daneza. În sfârsit, Marina se plictiseste de moarte în paradisul ei casnic, si tocmai aici intervine pacatul lui Warmerdam. Comedia lui neagra si absurda nu are doar sugestii sau elemente de critica sociala, ci aproape înceteaza a mai fi o comedie neagra si absurda, devenind un portret cu tuse destul de groase al nucleului burghez de cartier rezidential, baricadat în micile lui cazemate, caracterizat de consumism, paranoia, rasism si obsesia de a-si pastra privilegiile. „Ne-am nascut în Vest, iar Vestul se întâmpla sa fie influent, n-avem ce-i face“, o linisteste Richard pe Marina, care urmeaza sa îi tina o predica fiicei sale despre ursuletul ei de plus: poate a fost facut de mânutele mici ale unor copii din lumea a treia, deci nu se face sa-l strici. Inamicul ideologic e distrus cu aplicatie practica (gradina familiei, în care fiecare fir de iarba era la locul lui, e rasa cu un excavator), iar parcursul distructiv e presarat cu astfel de replici, ca niste mici stegulete: aici întelegem cutare lucru, aici ne reamintim, în caz ca am uitat, aici ne cutremuram.
Sunt lucruri care nu trebuia sa mai fie spuse astfel.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper