Alegeri, candidaţi şi alegători

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

În 1968, tot căutând plaja sub pavaj, studenţii parizieni au descoperit printre altele că alegerile sunt un piège à cons (capcană pentru proşti). Bun, e cu totul o altă poveste că ei îşi propuneau şi vastul program al exterminării proştilor, dar ceva adevăr în privinţa capcanelor întinse de politicieni alegătorilor există. Figurile reprezentative ale revoltei, troţkişti, maoişti, comunişti, ultima de altfel autentică în Occident, s-au îmburghezit de atunci şi nu sunt puţini cei care, aleşi de „proşti”, au ajuns şi mai sunt şi azi deputaţi, senatori, europarlamentari; câţiva au fost chiar miniştri. De-a lungul anilor, ceea ce deosebea fundamental şi definitiv un partid de dreapta de un partid de stânga s-a diluat, s-a estompat, au rămas doar discursurile de paradă ieftină care au însoţit disoluţia treptată a statului-providenţă şi intrarea triumfală în era neoliberalismului. Tot de-a lungul anilor, şi nu numai în Franţa, ci în tot Occidentul, alegerile ritualice şi tot tam-tamul pregătirilor, al desemnării candidaţilor, al desfăşurării şi al rezultatelor a devenit unul dintre tertipurile democratice cele mai eficiente pentru perpetuarea unui sistem ideologic, politic şi social încremenit în iluzia eternităţii şi peticit la fiecare criză economică. Istoria e parşivă. Cum nu s-a înţeles mare lucru din ascensiunea fulgurantă a fascismului între cele două războaie mondiale, nu s-a înţeles mai nimic nici din aşa-numită cădere a comunismului şi a dezintegrării Uniunii Sovietice şi nu se înţelege aproape nimic azi din renaşterea Rusiei imperiale şi a Chinei că putere economică; Occidentul s-a auzit dintotdeauna numai pe sine şi a fost dintotdeauna obnubilat de propria strălucire şi de convingerea puerilă că umanitatea îi datorează mai mult decât totul; azi a devenit pur şi simplu o obsesie agresivă şi de o rară violenţă. E şi cazul democraţiei şi al corolarului său, alegerile, care s-ar potrivi oriunde pe planetă şi, dacă interesele politice, strategice sau economice o cer, se pot impune cu ceva bombe, destabilizări şi infiltrări.

S-a încercat cu invazii şi cu bombe în Irak, în Afganistan şi în Libia, iar rezultatele se cunosc. S-au trâmbiţat mari speranţe democratice şi s-au adunat tot atâtea dezamăgiri în Tunisia, Bahrein şi Egipt. În mica şi lipsită de orice alt interes decât cel turistic Tunisie, partidul Enhada al Fraţilor musulmani, câştigător al alegerilor, a sfârşit prin a ceda presiunilor străzii şi ale fostei metropole, Franţa. În Egipt, ţară esenţială pentru securitatea Israelului, cu deplinul acord al Occidentului, preşedintele şi Fraţii musulmani, câştigători ai primelor alegeri democratice din istorie, au fost înlăturaţi de la putere de armată şi de noul ei mareşal Sisi. Partidul a fost interzis, preşedintele închis şi condamnat la moarte; aproape o mie de Fraţi musulmani au fost şi ei condamnaţi la moarte. În numele aceluiaşi pervertit imperativ democratic se manevrează, se moare şi se distruge sistematic de mai bine de trei ani în Siria. În America Latină, până nu demult continentul-colonie, curtea din spate a Statelor Unite, victoriile în alegeri ale socialismului bolivarian sau ale unei stângi reformatoare sunt constant subminate.

Mai aproape de noi şi nu mai demult de câteva săptămâni, cu îndemnul, cu sprijinul şi cu entuziasmul nedezminţit democratic al Europei şi al Statelor Unite, preşedintele ales de ucraineni a fost destituit printr-o lovitură de palat. Refuzul Occidentului de a recunoaşte referendumul din Crimea şi reintegrarea efectivă a peninsulei în Federaţia Rusă nu sunt decât expresia profundei şi de nevindecat frustrări de a fi fost împiedicat, pentru prima oară de la dispariţia Uniunii Sovietice, să se mai impună după bunul său plac şi interes într-o ţară aflată în vecinătatea Rusiei şi a intereselor acesteia.
O chestiune numai de timp, federalizarea Ucrainei va fi greu de înghiţit, dar va fi înghiţită. Ucrainenii vor avea sau nu un cuvânt de spus, dar hotărârea a fost sau va fi luată în realitate de cele din nou două mari puteri, Rusia şi Statele Unite, care au mai hotărât în istorie pentru alţii. Că alegerile prezidenţiale anunţate pentru sfârşitul lunii mai vor fi câştigate de oligarha Iulia Timoşenko, de miliardarul ciocolatei sau de Darth Vader, personajul malefic din filmul Războiul stelelor, candidat al Partidului ucrainean al Internetului, nu e decât un detaliu.

Alegeri vor avea loc şi în România. Cu un iz folcloric, ca de obicei. Alegeri pentru Parlamentul Europei, erzaţ democratic fără drept de inţiativă legislativă, forum al pălăvrăgelilor inutile, pretenţioase sau agramate despre toate şi nimic, al aventurilor discrete şi al sinecurilor substanţiale asigurate eşuaţilor în politică, obligaţiilor, amicilor de gusturi şi eventual de convingeri, tinerilor supuşi care promit şi, în general, pentru alegători, unor iluştri necunoscuţi. 15 partide politice şi-au anunţat candidaţii, plus câţiva independenţi, dintre care vor fi aleşi 32 de europarlamentari. În 2009 prezenţa la vot a fost de 27,6%. Dincolo de discursurile soporifice despre Europa unită, nimeni nu spune şi nimeni nu ştie la ce servesc cei 32 sau dacă serveşte cu adevărat României ca ei să se afle din când în când la Bruxelles sau la Strasbourg, dar – aşa cum merge democraţia liberală în minunata lume de azi – e cam lipsit de însemnătate.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper