A doua Atlantidă

Un articol de Alexandra Roşu

Călin Torsan, Plasterca, Bucureşti, Casa de Pariuri Literare, 2013

Pasionat de trecut şi de fenomenele sale, muzeograful Simion descoperă că fetiţa lui, Milena, a creat o nouă Atlantidă, numită Plasterca. Fascinat de descrierile micuţei, Simion denumeşte acel teritoriu „paracosmos“. Doreşte să-l cerceteze în detaliu. Plasterca este un fel de caiet de observaţie psihologică şi comportamentală a fetiţei lui. Ea devine obiectul, iar Simion ajunge subiectul. Plasterca este universul lui Simion, unde îşi notează atât detaliile despre ţara imaginară,  cât şi anumite momente importante din viaţa de soţ, fiu şi tată, funcţii îndeplinite cu succes. El este nodul dintre civilizaţia existentă, din care facem parte, şi cea fictivă, străină. Asemenea Utopiei (Thomas Morus) sau a Cetăţii Soarelui (Thomaso Campanella), Plasterca este un joc de tipul „what if…“. În el se combină memorialistica şi S.F.-ul. Călin Torsan nu-i oferă unui adult rolul de creator al realităţii paralele, ci unui copil, pentru a nu risca să piardă credibilitatea poveştii.
Ideea este extraordinară. Balivernele unui copil sunt mai amuzante şi mai interesante decât orice profeţie. Întotdeauna Harry Potter va fi cu un pas înaintea lui Einstein în preferinţele publicului consumist, pentru că el ne arată, printr-o vrajă, ceea ce Einstein ştiinţific numeşte „multivers“ sau „teorie supersimetrică“. Tocmai de aceea, Călin Torsan nu încearcă să demonstreze teoria M, ci doar ne plimbă pe banda lui Mobius, cu ajutorul Milenei şi al lui Simion.
Esperanto
Ieşit din baie după duşul senzorial de vineri seară, Simion este pregătit să asculte poveştile fiicei „despre ţara ei imaginară, una în care călătorea de fiecare dată când avea chef“ (p. 8), o ţară numită Plasterca, aflată „în plin Pacific, undeva între Noua Zeelandă şi creasta vestică a Americii de Sud“ (p. 30), 50o latitudine sudică, populată de plastercani, ce se îmbracă cu haine confecţionate din blana urşilor bătrâni: „Plasterca este locul în care te bucuri să evadezi <…> cel despre care bat câmpii toţi psihologii, e raiul-grădină, despre care perorează alţi ideologi“ (p. 19). Complexitatea ţării proiectate de Milena derivă şi din faptul că dispune de un vocabular propriu. Simion notează câteva cuvinte de-ale plastercanilor: „fardchinmo“ = rază, „hahmahqe“ = maşină, „patote“ = tablou, „poych“ = pâine. Apoi încearcă să le redea într-un text propriu. Pentru că este părtaş la năzbâtiile fetei lui şi pentru că toată cartea sa este o lectură „altfel“, îşi notează capitolele în limba plastercană, începând cu „unz“ şi terminând cu „tracey“.
Însemnările lui nu vizează doar Plasterca, ci şi un spaţiu al amintirilor, al confruntărilor psihologice, al „unor părţi de conştiinţă, clipe de trezire, blancuri plasate între două mişcări“ (p. 49). Amintirile evocate vizează locuri din copilăria sa şi din prezent, adică din copilăria Milenei: excursiile fetei cu mama ei la mare, corespondenţa ei cu prietena din Belgia, care, de asemenea, are o ţară imaginară, moartea iepuraşului ei, Bono, încercările tatălui de a găti pentru „fetele“ lui, dar şi călătoria Milenei împreună cu tatăl ei în Plasterca.
În paginile jurnalului său de cercetare se găsesc, pe lângă amintirile de familie, cinci note (aflate în afara capitolelor cărţii), cu întâmplări istorice diferite, pornind de la momentul genezei până la Romanţa noului-venit (Ion Minulescu), toate semnificând instabilitatea umană, plasarea omului în timp şi spaţiu, puntea dintre viaţă şi moarte, asemenea punţii dintre ani, dintre creat şi increat, în aşteptarea oului dogmatic barbian. Aceste mici note despre Alexandru Ioan Cuza şi expatrierea sa, despre Paradis sau despre fiul lui Lessing sunt date atestate documentar, date istorice, care vizează marea întrebare asupra umanităţii şi a pluri-lumilor în care ea trăieşte, încercând a găsi o logică a capacităţii noastre de a ne deplasa în timp şi spaţiu.
Multi-Plasterca
Plasterca este un roman de actualitate, care, la prima vedere, pare a aborda o temă banală – lumea imaginară a propriului copil. Totuşi, Călin Torsan îşi propune investigarea lumilor paralele într-un mod relaxant şi literaturizat. Povestind, Simion îşi caută locul în spaţiu, fie că e palpabil, fie că e vis. ţinutul Plasterca e lumea aceea pe care eul o poate controla, pentru că „este normal să-ţi construieşti teritoriile tale numai din lucrurile care îţi plac“ (p. 107). Milena este cobaiul tatălui ei, iar observarea ei cu mare atenţie se desfăşoară pentru a verifica dacă fata reprezintă un „exemplar“ bun pentru experimentul cognitiv.
Milena reacţionează ca şi cum l-ar manipula pe tatăl „savant“. Ştie că Plasterca este o lume imaginară. Ştie să diferenţieze realul de imaginar, surprinzându-şi tatăl cu personajul ei virtual, alice9907, dar şi cu discuţiile pe care le poartă cu el de fiecare dată. Propunerea tatălui ei de a vizita Plasterca i se pare bizară, din pricina inexistenţei ei concrete. Totuşi, se lasă îndrumată de Simion prin vis. Ultimele capitole despre istoria utopiei Plasterca constituie, de fapt, viziunea lui Simion, care s-a autoinvitat în lumea fiicei. Tărâmul plastercanilor, în complexitatea lui istorică, depinde astfel de viziunea unei minţi mature, a unui muzeograf. Amănuntele aşa-zis factologice depăşesc imaginaţia unui copil, astfel încât cititorul este determinat să recunoască Plasterca lui Simion, şi nu pe cea a Milenei.
Cartea presupune o lectură inversată, mai degrabă de la final spre început. Observăm că fiecare persoană, indiferent de stadiul de viaţă şi de vârstă, are o Plasterca a sa: există o Plasterca a copiilor (cea a Milenei şi a prietenei ei din Elveţia), o Plasterca a lui Simion (însăşi cartea), o Plasterca dincolo de viaţa propriu-zisă (cea a mamei lui Simion) şi multe altele, toate existând simultan, ca în definitiv, Plasterca să fie acel spaţiu în care să ne găsim libertatea şi liniştea specifice vârstei.
Aici şi acolo
Simion este adeptul vieţii de familie paşnice, gustă cinele în familie, alături de soţie, Felicia, şi de copil. Este un fin meditator proustian şi un observator senzorial, căruia îi place să îmbine evenimente cotidiene cu observaţii contemplative, deşi uneori astfel de treceri par artificiale. Acest lucru îl vedem într-un capitol special al cărţii („Kinzdedi“), în care nu Milena este protagonista, ci mama lui Simion. Secţiunea este scrisă sub forma unui monolog adresat, într-un stil eminescian: „Vorbim de soare, de lună, de aştri, dar pleoapele căzut-au peste sticla ochilor <…> oasele uitat-au de greutatea cărnii care le-aduna laolaltă“ (p. 116).
Dincolo de mesajul emoţionant, fragmentul conţine o notă ştiinţifică ce priveşte comunicarea între două lumi care coexistă, un fel de o a doua Plastercă, a mamei sale, pe care şi-o doreşte să o viziteze, asaltând-o cu întrebări: „Este mai bine aici? Este mai uşor printre umbre, la voi?“ (p. 115). Acest ultim „la voi” face din Simion, timp de un capitol, un Eneas care doreşte să vorbească cu umbra tatălui său, Anchise, pentru aflarea viitorului. Autorul evită  fantasticul. De aceea, Simion nu primeşte niciun răspuns. Este o lume a hotarelor. El simte nevoia să adopte un final clişeizat, tragic, pentru a reveni la suprafaţă: „Aşa cum poţi, încearcă măcar să-ţi închipui ceea ce a mai rămas, la rândul nostru, din noi: un pensionar văduv, pendulând între cele două ţinuturi, şi un bărbat îngândurat, gârbovit de întrebări, orfanul ce sunt“ (p. 116). Este unul dintre capitolele ce rămân pe retină şi care propun o reflectare asupra propriei condiţiişi asupra „celor două ţinuturi“.
Originalitatea cărţii este dată de subiectul acesteia. Povestea deţine un substrat al ei. Călin Torsan arată că nu întotdeauna ceea ce este scris negru pe alb se citeşte întocmai. Prezentarea cărţii sub forma unui jurnal, al unui caiet cu memorii, este un prim indiciu că drumul lecturii prezintă bifurcaţii. Simion se dedublează. Există un Simion adult, care plăteşte rate, impozite, care are un serviciu, o soţie, un copil, într-un cuvânt, viaţă civilă. Pe de altă parte, avem un Simion debil, un retardat visător. El îşi creează lumi paralele, unele destăinuite doar fiicei lui, pe care o manipulează: ştie că ea îl crede, dar că nu va fi crezută de ceilalţi dacă ar încerca să-l demaşte. Este un pact al tăcerii. Totul rămâne între ei şi în mintea lor. Sunt complici, colegi şi locuitori ai acestei lumi. Cartea e o invitaţie. Cine e dispus să creadă în ea, este binevenit în Plasterca.

 

2 comentarii pentru “A doua Atlantidă”

  1. aprilie 3, 2014 la 12:18 pm

    felicitari

  2. aprilie 4, 2014 la 11:18 am

    felicitari,sunt mandra de tine

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper