Unde se termină postmodernismul?

Un articol de NICOLAE MAKOVEI

Evident, întrebarea e într-o anumită măsură retorică. Şi nu poate avea un răspuns cert ori măcar unul plauzibil. În acelaşi timp, exasperarea produsă de sentimentul îndepărtării artelor zilelor noastre de tot (sau aproape de tot) de criteriile estetice studiate şi acceptate de-a lungul timpului până nu demult reprezintă o realitate intrată în obişnuinţa publicului. Sentimentul de insecuritate „estetică” nu este resimţit numai de către amatorii de artă, ci chiar de către specialişti şi de cei responsabili cu înţelegerea fundamentelor teoretice ale artei contemporane.
Iar artiştii?… După „deruta” pe care o constată şi o iau ca pe o provocare – ce fac? Îşi văd de treburile lor, aşa cum au făcut întotdeauna. „Lucrează”, dincolo de diferite sintagme şi etichete, cum e, de pildă, postmodernismul. Situaţia nu e deloc retorică şi, în acelaşi timp, pare oarecum inhibantă, în general vorbind, reuşindu-se doar a se construi despre ea (postmodernism) teorii şi supoziţii parţiale (de altfel, ca de obicei, repede demontate de „concurenţă”). Bunăoară, arhitectul şi teoreticianul „Charles Jencks crede că acum arta se poate recunoaşte pe sine ca aceea ce a fost dintotdeauna, adică profund burgheză, putându-se reîntoarce la formele şi subiectele interzise de modernism” (1). Şi, continuă Steven Connor, în „Cultura postmodernă“, referindu-se tot la Jencks: „Puţine lucruri pot deosebi această atitudine, oricât de liberală şi implicată s-ar pretinde ea, de o tolerare, mulţumită de sine, a falsităţii, exclusivismului şi centralizării impertinente a pieţei internaţionale de artă, pentru care diferitele forme de postmodernism artistic au reprezentat, fără excepţie, speculaţii, şi al cărei scop principal, în ultimii ani, pare a fi reconstituirea artei într-o manieră pe care Jencks o recunoaşte, atât de sincer, ca „imagine a burgheziei triumfătoare care se distrează” (2).
Artistul din spaţiul nostru cultural, bunăoară, fie el tânăr sau deja matur şi cu operă consacrată, nu se poate apropia de aceste aserţiuni decât cu mirare şi, de ce nu, cu fascinaţie „interpretativă”, de gamer. Arta postmodernă nu e decât o speculaţie burgheză, bună doar de distracţie şi, eventual, de câştigat ceva bani de la patroni şi cumpărători? Chiar aşa? Mircea Cărtărescu, încă din primele pagini ale volumului „Postmodernismul românesc“, propune altă perspectivă, mai „elastică”, să zicem: „…artiştii postmoderni acordă o mai mare atenţie inserţiei operelor lor în viaţa cotidiană, în dileme etice, politice, religioase ale lumii de astăzi, aşa încât criteriul estetic, sacrosant în modernism, devine insuficient pentru judecarea şi valorizarea operei de artă”(3). Chiar dacă volumul este consacrat literaturii, ideea pare a susţine o suprafaţă culturală mai mare, inclusiv, poate, cea privind artele plastice, subliniind presupusele relaţii dintre estetic şi gusturile publicului. Oricum, sensul enunţat împacă şi latura esteticului, dar şi necesitatea inserţiei artistului în cerinţele „pieţii”, evident, lipsind conotaţiile „burgheze”, venite, fără indoială, din convingerile subiective ale lui Jencks. Un alt analist român al vieţii artistice moderne, şi nu numai, Erwin Kessler, enunţă tranşant: „Forţa imaginii n-a depins niciodată şi nu depinde de mecanismele de implementare, ci exclusiv de coerenţa opţiunii şi de adecvarea acesteia la orizontul social de aşteptare care determină asimilarea imaginii-găluşcă sau expectorarea, denunţarea ei publică” (4). Aici, se pare că imaginea (opera) – „găluşca” – sau esteticul propriu-zis depinde nu de gustul publicului, ci, evident, înainte de orice, de PR-ul pus în joc, pentru susţinerea ei ca operă de artă semnificativă sau / şi ca artist de valoare. În „Dicţionarul avangardelor“ al lui Dan Grigorescu la termenul postmodernism se propune o disecţie amplă, ca să spunem aşa, istorico-teoretică, lăsând totuşi cititorului sarcina unei ulterioare şi, mai ample informări, din alte surse, analitice. Citez: „…se vorbeşte în mod curent nu despre un singur postmodernism, ci despre mai multe postmodernism. S-a spus adesea că tranziţia de la modernism la postmodernism a însemnat, înainte de toate, o modificare radicală a perspectivelor spirituale, corespunzând nenumăratelor schimbări care au avut loc în ordinea socială şi economică”(5). Aici apare, oarecum „înceţoşat”, labirintul teoriilor şi al afirmaţiilor despre postmodernism, unde e imposibil să nu te rătăceşti, când eşti dispus să înţelegi ceva care să depăşească subiectivismul intelectual, doct şi tranşant, al preopinenţilor. Oricum, în analiza spaţiului cultural modern, fiecare poate face cele mai năstruşnice afirmaţii despre artă, cu aplomb demn şi în termeni definitivi, de specialist, ca să spunem aşa.
În sfârşit, Jean-Jacques Gleizal, referindu-se la carateristicile artei contemporane, afirmă: „…arta nu se mai referă la producerea unui obiect. Arta devine un proces artistic care valorifică privirea. Până la urmă, arta devine autoreferenţială. Să însemne oare acest lucru că arta se închide în sine? Dintr-un anumit punct de vedere se poate considera că este adevărat. Dar, şi aici, arta autoreferenţială este o artă deschisă spre o lume pe care o rezumă” (6). Se poate oare înţelege de aici că singularitatea unei opere de artă dispare, înghiţită de totalitatea operelor artistului, şi chiar artistul, la rândul lui, prin acest misterios proces „autoreferenţial”, dispare în mulţimea mulţimilor obiectelor de artă produse de-a lungul secolelor şi evident, a artiştilor „producători”?
Oricum ar sta lucrurile, locul artistului, ca „producător de artă”, ca să folosim un termen rebarbativ, dar şi speranţele ori ideile puse de el în actul comunicării prin arta sa, strict individuală, dar şi individualizantă, nu doar în contextul dinamicii paroxistice a postmodernităţii, pare a fi cel din urmă lucru ce contează. Este şi el, ca artist, doar o simplă „găluşcă”, cum spune Kessler despre opera de artă? Se poate admite că artistul chiar dispare, mistuit, aneantizat complet în propria lui artă sau dincolo de ea, în actul cultural specific unei naţiuni, bunăoară? El pare a fi aşa, „analitic”, mai degrabă, un personaj de teatru mânuit de sforile celor ce gîndesc ce să facă, cum să facă şi de ce să facă artă. Alteori este considerat doar un revoltat, încrezător în propriul lui efort ideatic, indiferent la gustul şi comentariile celor din jur, iar atunci, cel puţin, în societăţile cu iz mai mult ori mai puţin totalitar, trebuie marginalizat ori chiar făcut „dispărut”, cu operă cu tot. Alteori, chiar protejându-şi integritatea spaţiului spiritual personal, iese, totuşi, cu un anumit conformism, în întâmpinarea amatorilor de artă, pentru că, la urma urmelor, şi el este om (înainte de a fi creator) şi trebuie să trăiască din ceva, trebuie să vieţuiască pur şi simplu, ca orice alt membru al societăţii. În sfârşit, artiştii cu un puternic crez al sensurilor spirituale ale artei, capabili să îşi elaboreze, pentru propria lor funcţionalitate estetică, seturi de principii şi tehnici de comunicare, susţinând întreaga lor activitate, nici nu au prea mare nevoie de aprobările de complezenţă ori pur critice, sau criticiste, ale specialiştilor. Şi să nu uităm că mulţi artişti nici măcar nu îşi pot asigura traiul zilnic din vânzarea operelor proprii. Dacă nu ar avea un alt serviciu, poate, fără nici o legătură cu arta, ar trebui să renunţe la mirajul exprimării prin artă, fie ea şi în plin vârtej postmodernist. Şi nu poţi să nu întrebi, privind spaţiul paradoxal al postmodernismului, când oare artistul nu s-a aflat în răspăr cu mediul socio-cultural, politic şi chiar cu alţi confraţi şi „teoreticieni”, din prezentul în care se manifesta ca artist.
O concluzie se poate însă găsi privind lucrurile, oarecum, din altă perspectivă. În orice timp ar trăi, fie el şi în postmodernism, artistul se află, dincolo de orice teoretizare socio-istorică, de fapt, în miezul cel mai adânc şi mai dur al spaţiului cultural al societăţii. El este constructorul, cercetătorul şi susţinătorul vieţii spirituale şi culturale. El ventilează şi reînnoieşte continuu imaginarul colectiv, aducându-l din starea lui potenţială, virtuală, la dimensiuni vii (expresive) şi imediate, capabile să sensibilizeze şi să farmece, să uimească şi să ridice întrebări, să lărgească, dacă se poate spune aşa, hotarele spaţiului şi ale profunzimilor omului. Artistul este un cercetător şi un taumaturg al reaşezării fiinţei în firescul etern şi în energiile subtile, dense ale sensurilor spirituale. Şi tot el împinge graniţele sensibilului şi ale organizării estetice în aşa fel încât trecutul de milioane de ani al omului şi viitorul să se întâlnească într-un soi de prezent unic, fascinant şi provocator al prezentului continuu al culturii, prezentul spiritului fundamental, al întrebărilor şi al neliniştilor fără de care ne-am întoarce la animalitate şi biologic. Şi încă ceva: aşa cum medicii hotărăsc ce e un act medical, cum fizicienii hotărăsc ce e cu fizica, muzicienii ce e cu muzica etc., artiştii hotărăsc ce e cu arta lor, atunci când sunt preocupaţi de teoria artei ca fenomen cultural. Iar sintagma „postmodernism”, ca epocă în care trăim astăzi, nu poate fi altceva decât o etapă, alături de multe altele, pe care lumea şi artiştii ei le-au parcurs, le-au dat conţinut, din ideile şi sentimentele lor definitorii, iar lumea şi arta, ca întreg, a mers implacabil mai departe.
Bibliografie şi note
1. Steven Connor, Cultura postmodernă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1999, p. 128
2. Steven Connor, ibidem, p. 129
3. Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 8
4. Erwin Kessler, „Ordine şi disciplină“, in ceARTă, Editura Nemira, Bucureşti, 1997, p. 284. Articolul de unde este extras citatul se referă la Expoziţia Cézanne, Paris, Grand Palais, septembrie 1995 – februarie 1996.
5. Dan Grigorescu, Dicţionarul avangardelor, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 535
6. Jean Jacques Gleizal, Arta şi politicul, Editura Meridiane, Bucureşti, 1999, p. 122

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper