Un tenismen aproape de moarte

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Mexico City, aprilie 2006. Este noapte. Cu sirenele în funcţiune, maşinile poliţiei şi ale salvării ajung de urgenţă în curtea unui hotel de cinci stele. Un sportiv, canadianul Peter Polansky, a fost găsit în grădina stabilimentului într-o stare gravă. Polansky face parte din echipa de Cupa Davis a ţării sale, care urma să întâlnească Mexicul într-o partidă din faimoasa competiţie. Canadianul locuieşte la etajul al treilea. El zace acum pe spate, într-o mare de sânge şi cioburi. A fost aruncat sau a căzut de la balconul camerei în care stă.
Dus de urgenţă la Spitalul Îngerilor, diagnosticul este cumplit. Picioarele sunt într-o stare gravă, se pune problema amputării lor. Ciudat, nu are fracturi la oasele picioarelor. În schimb, artera posterioară a genunchiului stâng este parţial secţionată de un ciob. Sunt necesare nu mai puţin de patru sute de puncte de sutură. Corpul tânărului de şaptesprezece ani este un dezastru medical. În mod evident, viaţa îi este primejduită. Chirurgii mexicani au nevoie de cinci ceasuri pentru a-l salva. Şi minunea se întâmplă. Tenismenul supravieţuieşte.
Cine este Peter Polansky? Numărul doi canadian în acea vreme, el s-a născut pe 15 iunie 1988 la Thornhill, în provincia Ontario. Provine dintr-o familie de emigranţi polonezi. Joacă tenis cu talent, dar nu are cine ştie ce rezultate. E cumva şi prea devreme, căci Peter este încă junior.
După ce-şi revine în urma intervenţiilor chirurgicale ce-i salvaseră viaţa, Peter le spune poliţiştilor că a sărit de pe balcon, prin geam, căci un bărbat înarmat cu un cuţit îi ameninţa viaţa. Urmează o anchetă amănunţită, însă nu este descoperit nici măcar un indiciu referitor la un atac. Nici o probă, nici un martor. Ce s-a întâmplat, de fapt?
De mic, Peter Polansky suferă de somnambulism fără să fie conştient de această maladie. La vârsta de doisprezece ani, cei din familie l-au găsit întins pe masa din bucătărie, dimineaţa, dar el nu şi-a amintit cum a părăsit patul şi camera proprie. Mama sa, Beata, povesteşte cum uneori l-a găsit urlând la vreme de noapte, ca după un coşmar trăit la o intensitate fabuloasă.
Cazul este rezolvat, poliţia mexicană poate răsufla uşurată. Nu a existat un agresor, nici o victimă. După cinci zile de spitalizare, în scaun cu rotile, tenismenul este urcat în avion şi trimis acasă. Vreme de şase săptămâni nu părăseşte căruciorul. Lucrează intens alături de kinetoterapeutul lotului canadian de tenis. După trei luni, Peter poate sta în picioare, se poate deplasa, ba chiar începe să lovească mingea cu racheta. După nici un an, în august 2006, el câştigă Openul canadian, categoria juniori. În septembrie, la început, joacă finala de la US Open, tot la juniori. Pierde în faţa cehului Dušan Lojda, dar pe parcurs îl elimină pe liderul mondial al categoriei, americanul Donald Young.
Ceea ce s-a întâmplat cu Polansky ţine efectiv de domeniul miracolului. Puştiul are zile, se recuperează rapid, ba încă îşi reia viaţa de dinainte de accident de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. În plus, mai face şi performanţă, la un anumit nivel. În 2010 se găseşte pe locul 186 mondial. În 2009 a fost singurul tenismen pro care a disputat meciuri în primul tur în trei turnee de Grand Slam, după ce a câştigat tabloul calificărilor. În 2014 este titular la simplu în echipa canadiană de Cupa Davis, contra Japoniei – ce-i drept, în condiţiile în care Miloš Raonic şi Vašek Pospišil, primii doi jucători ai ţării sale, absentau.
Morala? Peter Polansky îşi înfruntă destinul şi merge mai departe. Ştie că suferă de o boală puţin cunoscută, îşi duce mai departe psihoterapia, îşi ia medicamentele şi mai ales nu mai doarme niciodată singur în cameră, evitând să locuiască la etaj. În aceste condiţii, viaţa chiar are sens. Peter Polansky nu este un campion de legendă, dar este un supravieţuitor, iar aşa ceva merită tot respectul nostru, iată concluzia lui Patrick Proisy din volumul „Destinele de necrezut ale eroilor tenisului”.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper