Ucraina, iluziile primăverii

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

Nu se poate spune că Europa şi Statele Unite nu s-au invitat la evenimentele din Ucraina. Invitat e un eufemism: au încurajat, au ajutat, au controlat ceea ce, după câteva zeci de morţi şi câteva sute de răniţi, s-a încheiat cu o lovitură de palat, cu un guvern naţionalist agreat, dacă nu chiar sugerat de Occident, şi cu perspectiva unui război şi a dezintegrării ţării. Chestiune de imperialism, de geopolitică hazardată, consecinţele în raporturile cu Rusia şi din ce în ce mai enervantul şi mai imprevizibilul Putin sau au fost considerate neglijabile, sau n-au fost luate în calcul din prea mult triumfalism democratic. De altfel, spre aducere aminte şi fără a intră în detalii, cel puţin în ultimii douăzeci şi ceva de ani, de fiecare dată când Occidentul a intervenit sub diferite pretexte şi în diferite maniere, cu precădere militare, într-o ţară sau alta a lumii, a urmat un dezastru politic, economic şi social. Era scris în ceruri că Rusia nu va acceptă să aibă la frontieră o Ucraină înfeudată Europei şi Statelor Unite. Astfel încât, parcă peste noapte, evenimentele au luat o turnură şi mai dramatică; la dată redactării acestei corespondenţe totul pare să fie posibil, dar nimic nu va mai fi ca înainte. Era şi timpul. Stuporii prilejuite de reacţia considerată violentă a Rusiei de a-şi proteja conaţionalii din Crimeea i s-au adăugat indignarea, ameninţările de izolare politică şi economică, somaţiile, întreaga recuzită a războiului rece. În treacăt spus, dar câtuşi de puţin întâmplător, Canada, unde trăieşte o importantă minoritate ucraineană şi unde voturile minorităţilor etnice şi revendicările lor contează, şi-a rechemat în semn de protest ambasadorul de la Moscova.
Presa din lumea largă e în delir analitic şi în aşteptare. Confruntările armate din Libia, războiul civil din Siria, rebeliunile şi atentatele din Mali, Republica Centrafricana şi Nigeria, fără a mai pomeni de convulsiile din Irak şi Afganistan, nu mai interesează decât anecdotic. Un război între Ucraina şi Rusia sau, după referendumul de la sfârşitul lunii martie, posibila integrare a actualei Republici autonome Crimeea, dacă nu chiar al întregului Est rusofon în Federaţia Rusă ar fi pentru presă ocazii nesperate, tragice, dar nesperate pentru campanii de denigrare a agresorilor ruşi ortodocşi, de omagiere a ucrainenilor catolici ce-şi apără ţărişoara şi de glorificare a Europei şi a Statelor Unite şi a misionarismului lor civilizator. Vor fi uitate astfel, pentru o vreme, criza, şomajul, austeritatea, datoriile suverane, sărăcirea populaţiilor, dominaţia oligarhiilor financiare, altfel zis realităţile sumbre ale neoliberalismului lumii de azi.
Cum era de aşteptat, cu o vocaţie şi cu un entuziasm particular pentru asimilarea fără discernământ a discursului oficial occidental, şi presa românească e în delir analitic şi în aşteptare. S-a mai întâmplat şi în trecutul recent al invaziilor şi al războaielor “juste”, cum se zicea pe vremuri, purtate de Occident, dar de data asta cine vrei şi cine nu vrei s-a simţit obligat să-şi dea cu părerea. Aceeaşi părere pe diverse tonuri, de la diatribă sosită prompt de dincoace de Ocean până la însemnările lacrimogene semnate de domnişoare cu pretenţii de virtute şi la vehemenţa vindicativă a tinereilor care iau politica drept un joc pe calculator. Cele câteva excepţii de lucidă analiză a contextului, a raporturilor de forţă şi de zone de influenţă dintre Occident şi Rusia şi situaţia reală din Ucraina nu alterează cu nimic consensul general. Un consens stânjenitor, o dovadă flagrantă de gândire unică de împrumut, un tablou grotesc al unei profesiuni cândva nobilă în care se amestecă slugărnicia, prostia, ignoranţa şi orbirea voluntară. Cum se întâmpla şi în anii socialismului, numai duşmanul s-a schimbat.

P.S. Cuiva, persoană însemnată, oarecum celebră, greu de spus dacă mai mult adorată de unii sau detestată de alţii, i s-a făcut cadou de către un amic ministru în primul guvern post-socialist o importantă instituţie care aparţinuse în principiu, până cu o zi înainte, poporului, şi l-a primit cu mulţumirile şi bucuria de rigoare; a crezut probabil că preţiosul dar era o răsplată cuvenită pentru anii de suferinţă şi de luptă în odiosul regim. De la sine înţeles, instituţia a fost rapid privatizată cu tot ce avea în ea, de la angajaţi la birouri şi la bunurile necesare pentru continuarea activităţii. N-a fost nici pe departe singurul caz de împroprietărire arbitrară, dar personajul e special, e mai cultivat, mai vanitos, mai lacom. Douăzeci şi patru de ani mai târziu a ajuns o persoană mai mult decât prosperă şi nu se sfieşte s-o arate. Ceva totuşi, un fel de nelinişte metafizică, îl chinuieşte. Aşa se face că, din când în când, convins că mii şi mii de ignoranţi şi de dornici de adevărata lumină îi aşteaptă cu înfiorare mistică lecţiile de morală şi de bune maniere, se trezeşte vorbind. E una dintre iluziile lui. S-a întâmplat că şi în acest început nesigur de primăvară, indiferent la zgomotul de cizme militare din vecinătatea ţării, să deschidă gura. Subiectul predicii: lăcomia câtorva înalţi funcţionari de stat care şi-au acordat salarii de zeci de mii de euro. Trist personaj! Tristă lume!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper