Teme româneşti

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Întâlnirea domnului Băsescu, din februarie, cu preşedintele Comisiei Europene, Manuel Barroso, a fost motivată, ne spune însuşi preşedintele nostru, de nevoia de a trata ultimele două probleme majore ale mandatului său prezidenţial: intrarea României în spaţiul Schengen şi integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană. Celelalte mari îndatoriri, ne mai spune preşedintele, le-a pus deja la adăpost: statul de drept, democraţia, independenţa justiţiei, funcţionarea serviciilor secrete. Să adăugăm şi noi la activul preşedintelui alte câteva performanţe: condamnarea festivă a comunismului într-un Parlament pe care îl detestă („Raportul Tismăneanu“); sprijinul dat ascensiunii dreptei pentru metamorfozarea unei „mişcări“ (mă cutremur ori de câte ori dau de acest cuvânt în politica românească!) în partid politic; declanşarea unui adevărat război intern, sub pretextul eradicării corupţiei, bun să camufleze lovirea sau încarcerarea adversarilor politici. Timpul care i-a mai rămas va fi consacrat satisfacţiei personale de a-i vedea pe români în spaţiul Schengen şi pe basarabeni reveniţi în sânul patriei-mamă. Suntem îndemnaţi să credem că aceste două mari şi ultime frământări l-au determinat pe preşedinte să ia calea Bruxelles-ului şi să-l vadă pe dl. Barroso într-un alt cadru decât cel oferit de reuniunile Consiliului European.
Subiecte artificiale,
realităţi dureroase
Dacă luăm în serios aceste îndemnuri, rămâne să ne întrebăm cum ar putea agrementa dl Barroso acest finiş patriotic al mandatului prezidenţial al dlui Băsescu. Timpul a arătat că şeful Comisiei Europene a intervenit părtinitor în scandalurile politice de la Bucureşti şi a inculcat primului ministru român teama de a guverna fără ascultare. Acum nu mai ştim cine ne guvernează deşi, după capul nostru şi după reglementările Uniunii Europene, România şi-a delegat doar o (mică) parte din atribuţiile statului suveran. Nu şi pe cea de a se guverna. Prin intervenţii care nu ţineau de împuterniciri sau reglementări comunitare, dl Barroso a contribuit direct la sentimentul deplorabil, asiduu întreţinut de mass-media noastră, că România trebuie condusă din afară. Am ajuns, adică, o colonie modernă şi să fim fericiţi că avem acest statut. De aceea, înţelegem mai bine de ce moderatorii de televiziune puneau invariabil întrebarea: dar ce va zice Bruxelles-ul? Şi se bucurau că scandalurile politice le ofereau subiecte pentru ultramodernele talk show-uri. Se înscrie în aceeaşi logică şi preocuparea aceloraşi bine plătite televiziuni pentru reacţiile ambasadorilor statelor X, Y, Z.
Cât priveşte ajutorul pentru intrarea României în spaţiul Schengen şi aderarea Moldovei la Uniunea Europeană, dl. Barroso nu are nici un argument constituţional sau normativ să se opună. Îi interzice condiţia de conducător al unei instanţe care are ca raţiune tocmai sprijinirea proceselor de integrare. Apoi, oricât de mare ar fi disponibilitatea domnilor Băsescu şi Barroso de a ataca cele două obiective, ambii se lovesc de un mare obstacol: sunt în ultimele lor luni de mandat. Dacă nu au putut face ceva până acum, de ce ar sări norocul în calea lor în zilele în care îşi fac bagajele? În al treilea, nu şi ultimul rând, în cei zece ani de mandat, dl. Băsescu a primit ajutorul Bruxelles-ului. cu precădere în luptele pentru păstrarea cu orice preţ a fotoliului prezidenţial, inclusiv cel al dispreţului pentru democraţie. Ar mai fi – să nu trecem prea repede peste împlinirile din cele două mandate prezidenţiale – cumpărarea flotilei de avioane de mâna a treia din Portugalia domnului Barroso şi pierderea câtorva miliarde de euro din cota cuvenită României în exerciţiul bugetar al Uniunii Europene pe 2014-2020.

Relaxarea politicii interne
Criza generală şi, ca model, criza din Grecia demonstrează că în România trebuie să se gândească serios la coeziunea naţională. Noul sistem de garanţii de securitate de care beneficiem prin integrarea euroatlantică ne asigură în situaţii limită pe plan extern dar nu ne pune bucate pe masă. În faţa românilor, de buna sau de proasta guvernare răspund românii. Integrarea euro-atlantică nu trebuie folosită la reglarea mecanismelor de putere în România. Alternanţa la guvernare este atributul alegerii românilor iar dacă ne propunem un nou proiect naţional, acesta trebuie atins prin concentrarea energiilor. Tratamentul violent al adversarilor politici era metoda folosită în anii 50-60 de comisarii sovietici pentru a-şi impune oameni devotaţi stăpânului. Acum sunt alte vremuri, aşa cred. În situaţia în care am intrat, avem nevoie de relaxarea politicii interne şi de o alegere corectă a obiectivelor etapei istorice pe care o parcurgem. Pentru că, iată, după un sfert de veac de democraţie, România are zone întinse de viaţă socială şi economică în care Evul Mediu întârzie dureros. Din 2007, ţara noastră a beneficiat de fonduri europene pentru dezvoltare rurală şi, după şapte ani, încă nu şi-a recâştigat puterea de competitivitate pe piaţa produselor agricole. Datoriile care însoţesc acest regres sunt insuportabile. Publicaţia „Le Monde diplomatique“, în numărul ei din februarie, a realizat un reportaj despre agricultura în ţara noastră. Pentru străini rămâne de neînţeles sărăcia într-un stat care are al doilea potenţial agricol al Europei. În dezastrul agriculturii noastre, ce cântăreşte mai mult, erorile românilor sau interesele altora? ,,Evangheliştii de la Bruxelles se implică în agricultura românească“ titra respectiva revista franceză, amintind că milioane de români trăiesc încă dintr-o agricultură de subzistenţă. În Bărăgan, unde se află pământul cel mai fertil al Europei, constata autorul reportajului, au apărut loturi întinse cultivate cu porumb modificat genetic. La ce-o fi trebuind? Cine are interes să experimenteze în România ceea ce la Bruxelles este contestat? Întrebări de bun-simţ.
Recăpătarea dinamicii
economice
România iese greu din campaniile îndreptate împotriva ei pe tema circulaţiei forţei de muncă. L-am auzit pe şeful unui partid dintr-o ţară nordică cerând ieşirea din Uniunea Europeană pentru că nu mai suportă invazia românilor şi bulgarilor. Evident, suntem în faţa unui exaltat. În Uniunea Europeană circulaţia forţei de muncă nu este o favoare, ci un drept. Dezindustrializarea şi privatizarea – politicienii noştri vor trebui să vorbească mai clar despre costurile de aderare la Uniunea Europeană – au dislocat forţa de muncă în România. Atunci, la aderare, acel exaltat nordic nu a avut nimic de reproşat pentru că, nu-i aşa, conaţionalii lui se bucurau de beneficii. Acum nu mai vrea să ştie că Europa are datorii egale pentru toţi membrii ei. Recăpătarea dinamicii economice în România nu poate să exonereze Uniunea Europeană de obligaţii. Nu numai soarta statului de drept trebuie să dea insomnii la Bruxelles ci şi cea a milioanelor de săraci care nu mai au unde munci în propria ţară.
Simţul măsurii este măsura inteligenţei
Vin alegerile europarlamentare  şi ne vom trimite în Parlamentul European (noi, alţi?) reprezentanţi. În instanţele internaţionale, România nu poate fi ascultată decât dacă este reprezentată de politicieni de o extraordinară calitate profesională şi intelectuală, cu o corectă percepţie istorică şi politică. În general, aceasta este o necesitate pentru toate statele mici. Ea ţine de puterea şi capacitatea acestora de a apăra interesele, demnitatea şi onoarea propriilor popoare. Experienţa de şapte ani în Parlamentul European demonstrează că nu am fost capabili să evităm în întregime ridicolul. Este ştiut că marile state scapă de politicienii lor demodaţi sau incomozi trimiţându-i la Strasburg dar aceştia încă le mai sunt de folos, fie prin efectele remanente ale experienţei, fie pe planul lobby-ului. Pot şi aceştia face gafe, slavă Domnului. Dar de aici până a apărea în sălile Parlamentului European cu un copil în scutece este o cale lungă. Simţul măsurii este măsura inteligenţei. Tot de ridicol ţine şi ambiţia politicienilor de a-şi trimite la Strasburg copiii, soţiile sau rudele. De tarele balcanice, nu de ridicol, ţine practica europarlamentarilor noştri de a contribui la alimentarea rapoartelor de condamnare a României.
Mai avem câteva luni până la alegerea unor (noi, alţi?) europarlamentari şi este bine să mergem la urne amintindu-ne de Titulescu. Cunoscând cum şi-a câştigat marele diplomat prestigiul la Naţiunile Unite, ne vom gândi mai bine pe cine trimitem la Strasburg.
Aderarea Republicii Moldova
la Uniunea Europeană
Uniunea Europeană are o veche strategie de cooperare cu vecinătatea în care intră Rusia, Ucraina, Belarus, Republica Moldova, Armenia, Azerbaidjan, Georgia, precum şi alte zece state sud-mediteraneene. Rezultatele au fost când încurajatoare, când dezamăgitoare. Nimeni nu contestă că aderarea Republicii Moldova – al doilea pretext al întâlnirii preşedintelui Băsescu cu dl Barroso – nu trebuie susţinut de Bucureşti. Avem nu doar obligaţia, ci şi datoria istorică. Dar obiectivul nu stă în puterea unei astfel de întâlniri. Să acceptăm, totuşi, că ar sta. Cu ce argumente a mers la Bruxelles mesagerul idealului nostru naţional? Cu ambiţia unei victorii  personale, aşa cum singur a mărturisit? Stupid! Poate că evenimentele din Ucraina ne mai trezesc la realitate. Evenimentele de la Kiev au arătat, în final, că acest stat este din ce în ce mai puţin al ucrainenilor şi din ce în ce mai mult o miză geopolitică.  Dacă propunem ca nou proiect naţional unirea Basarabiei cu România – îl salut necondiţionat –, trebuie să ştim pe cine contăm. Şi, mai ales, să fim conştienţi că, deocamdată, acest proiect nu corespunde niciunuia dintre obiectivele politicii Uniunii Europene în regiune. Aici, Bruxelles-ul îşi urmăreşte cu prioritate interesele economice şi pe cele strategic-militare. Drepturile istorice preocupă Bruxelles-ul în aceeaşi măsură cu chestiunea importanţei sexului îngerilor. Aşa încât, osteneala preşedintelui Băsescu de a aranja cu dl Barroso marele şi cel de al treilea proiect naţional al românilor este o zădărnicie. Sau, dacă place mai mult,  una dintre temele româneşti care fac servicii electorale.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper