Schiţă pentru o antropologie a exilului

Un articol de Tudor Mihăescu

Fenomenul exilului este în general descris şi analizat fie sub raport istoric, fie din perspectivă politologică. Nici n-ar putea fi altfel, dacă admitem ideea că exilul, atunci când devine un fenomen colectiv, cu implicaţii sociologice, este parte a istoriei mari a unei naţiuni, în termenii epocii moderne. Totodată, exilul este, prin definiţie, un fapt eminamente politic, determinat şi condiţionat de factorul politic, fiind deci diferit de alte realităţi precum diaspora sau imigraţia. Cu toate acestea, tema exilului îi va preocupa, bunăoară, şi pe cercetătorii specializaţi în istorie literară, aceştia găsind în literatura exilului un teren fertil pentru noi analize şi univers literar puţin explorat şi cunoscut, situaţie dată de cenzura şi constrângerile politice care au generat respectivul exil.
În acest puzzle inter- şi pluridisciplinar, în care diferite ştiinţe interpretează şi reconstituie imaginea exilului, antropologia, în general, şi ştiinţele etnologice, în particular, pot conduce, prin metodele şi perspectivelor lor specifice, la noi moduri de a cerceta şi de a înţelege fenomenul exilului. În rândurile care urmează voi propune, printr-un exerciţiu intelectual, câteva premise de care s-ar putea ţine seama într-un astfel de proiect.
Aăadar, un demers antropologic vizând studiul exilului ar putea urmări, în mod just, realizarea unei grile interpretative a fenomenului exilului; mai precis, elaborarea unui cadru interpretativ destinat înţelegerii exilului, cu ajutorul metodelor etnologice şi prin prisma conceptelor împrumutate din antropologie. Antropologia, socotită ătiinţă a alterităţii, oferă posibilitatea de a cerceta şi analiza ipostazele exilului plecând de la experienţele pe care exilaţii le-au avut cu alteritatea, cu ţările şi culturile-gazdă. În maniera abordărilor metodologice ale şcolilor americane de sociologie şi antropologie, acest demers ar putea aduce contribuţii necesare şi relevante asupra modului în care exilaţii au păstrat (sau nu), în străinătate, identitatea şi conătiinţa care îi lega de ţara de origine, fapt ce s-a reflectat (dacă e cazul) într-o tensiune identitară cu implicaţii semnificative în biografia şi activitatea lor. Studiul se poate concentra pe analiza consecinţelor de ordin cultural, identitar şi social pe care le determină plecarea şi, ulterior, rezidenţa în exil. De asemenea, n-ar fi lipsită de interes ştiinţific condiţia exilatului în primii ani când se întoarce în ţara de origine.
În termeni antropologici, principalele obiective teoretice ale unei cercetări de acest fel, fără a exclude participarea celorlalte discipline socio-umane, ar putea fi exprimate pe coordonatele a patru direcţii de analiză, puncte pe care le găsim ca fiind operante, relevante şi pertinente.
O morfologie a exilului. Elaborând o serie de scheme statistice, un prim nivel de abordare, cantitativ, va avea în vedere ilustrarea importanţei factorilor culturali şi sociali în fenomenologia exilului, ducând astfel la elaborarea unei morfologii a exilului, alcătuită din categorii sociale descriptive şi ansambluri multicriteriale, precum: cele de vârstă (vârsta la momentul exilului), de gen, de etnie (majoritari sau minoritari din ţara de provenienţă), de statut social (ţărani, muncitori, intelectuali, descendenţi ai boierimii şi marii burghezii), de nivel de studiu, de apartenenţă politică şi confesională.
Dialogul intercultural şi fenomenul aculturaţiei. Teza de bază, de factură antropologică, se poate constitui arătând relaţia dintre experienţa exilului şi fenomenul aculturaţiei. Pornind de la criteriile de departajare enunţate mai sus, cercetând biografiile exilaţilor şi utilizând metode şi scheme teoretice din antropologie, obiectivul central al studiului ar putea fi exprimat astfel: prezentarea modului în care pattern-urile culturale şi tendinţele socio-politice din ţările-gazdă le-au influenţat exilaţilor viziunea asupra ţării de origine, asupra regimului opresiv şi asupra comunităţii de care aparţineau în exil. În centrul acestei analize, conceptul de aculturaţie ar reprezenta contribuţia majoră din sfera gândirii antropologice, fiind pus, desigur, în relaţie şi cu alte concepte specifice antropologiei, precum etnie, identitate, etnocentrism, comunicare culturală.
Memoria exilului şi rolul exilaţilor în tradiţia diasporei. Poate fi propus un bilanţ al exilului, estimând (în plan cultural şi diplomatic) „costurile” şi „câştigurile” acestui fenomen de emigrare forţată, alături de o evaluare a rolului pe care diaspora îl poate îndeplini în contextul actual al relaţiilor internaţionale.
Metodele de cercetare pe care s-ar putea baza un astfel de studiu sunt cele specifice ştiinţelor sociale, în general, şi ătiinţei antropologice, în special. Astfel, alături de instrumentele de lucru specifice antropologiei, cercetarea va aborda subiectul apelând şi la metode inspirate din discipline conexe; însă metodele care dau relevanţă antropologică studiului, pot fi descrise astfel:
Abordarea etnografică. Modurile de acţiune şi de gândire, fiind trăite inconătient, ni se înfăţiăează doar parţial şi în chip ideal în instituţiile şi publicaţiile exilului, care au un caracter coerent şi structurat. Însă realitatea socială nu se limitează doar la manifestările sale explicite şi conştiente. Din acest motiv, studiul poate urmări nu doar ce spuneau şi făceau exilaţii, ci şi ce şi cum gândeau. Pentru a înţelege şi pentru a pătrunde straturile de adâncime ale experienţei exilului, în dimensiunea sa culturală, cât şi implicaţiile şi consecinţele de ordin psihologic şi social, mai degrabă inconştiente decât implicite, este necesară observaţia directă. De pildă, în cazul în care, luând un interviu unei persoane care a trăit experienţa exilului şi, aflându-mă în casa gazdei, observ un obiect care cred că poate stârni evocări speciale, voi integra acest aspect în interviul pe care îl desfăşor la momentul respectiv. Acest tip de abordare se înscrie într-o antropologie a detaliului şi a faptului mărunt, orientare ce se constituie printr-un interes pentru cotidian, în detrimentul marilor naraţiuni şi evenimente.
Povestirile vieţii (life stories – récits de vie). Dincolo de documentele oficiale ori de apariţiile în publicaţiile exilului, de care rămân să se ocupe istoricii şi politologii, metoda biografică şi mărturiile orale ale exilaţilor – atunci când acest lucru se poate realiza, prin interviuri semi-directive cu persoane ce au fost în exil – vor contribui la o mai bună înţelegere a proceselor de socializare şi de integrare a exilaţilor în societăţile din ţările gazdă.
Un studiu asupra exilului plasat în cadrele reflecţiei antropologice va oferi, atât cercetătorilor, cât şi publicului larg, un instrument auxiliar, în speţă un cadru interpretativ, necesar şi util în înţelegerea fenomenului general al exilului. În acelaşi timp, prin perspectivele teoretice pe care le-ar lansa, cercetarea ar repune pe noi coordonate studiul fenomenului actual al migraţiei şi globalizării.

Un comentariu pentru “Schiţă pentru o antropologie a exilului”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper