Profesorul

Un articol de C. STĂNESCU

Un portret extraordinar, printre cele dintâi dacă nu primul de acest fel după ’90 al marelui intelectual trecut prin epoci furtunoase şi contradictorii fără să-şi schimbe pielea, ideile şi credinţa cu care pornise la drum, este datorat Martei Petreu, autoarea strălucită şi infatigabilă a unor cărţi şi studii despre cele mai controversate personalităţi ale culturii române moderne, Mircea Eliade şi Emil Cioran, Eugen Ionescu şi Mihail Sebastian. Portretul intelectualului rămas în picioare sub rafalele de vânt ale câtorva epoci care l-au bătut fără să-l doboare dedicat de Marta Petreu lui Ion Ianoşi este scris în 1991 şi publicat în revista „Apostrof“, pe care o înfiinţase îndată după 1989. Îl reproduce spre a ni-l reaminti dl Leonard Gavriliu, în mica şi vioaia lui revistă de la Paşcani, „Spiritul critic“. Sare în ochi din primele rânduri empatia, simpatia şi comprehensiunea dintr-un portret pe cât de dedicat şi de „îndrăgostit“, pe atât de insolit la data apariţiei lui şi rămas aşa, insolit şi bizar prin neasemănare, până azi. Era epoca marilor răfuieli şi a radicalelor „schimbări la faţă“ ale unor intelectuali care n-au încetat să se dea în spectacol, un spectacol copios demn de mari pânze epice, dacă vreun Marin Preda ar mai fi trăit. În toiul acestei grăbite şi violente „despărţiri“ a fiecăruia de fiecare, venea Marta Petreu cu neasemuitul şi neasemănătorul său portret, propunătorul implicit, atunci şi după aceea, ca şi acum, al unei imposibile concordii şi al neverosimilei solidarităţi intelectuale în numele unei concilieri capabile să surclaseze normalele şi fatalele diferenţe accentuate ce caracterizează în orice vreme şi orânduire „clasa intelectualilor“, elita unei societăţi rămase fără busolă. Elita n-a prea avut timp să ia în seamă asemenea „idealisme“, o astfel de pornire plină de respect filial şi consideraţie colegială faţă de prototipul intelectualului ieşit dintre furcile unei lungi şi contradictorii forme de dictatură ideologică şi nu numai. Elita şi-a declarat război sieşi, despărţindu-se în bucăţi cu „armele“ pamfletului şi ale excomunicării în loc să cadă la o dreaptă învoială, cu „arma“ fină şi compatibilă cu ea însăşi a polemicii de idei, a „polemicii cordiale“, cum o visa un alt utopic, ca şi Ion Ianoşi, al vremii ce se încheiase, Octavian Paler. Portretul lui Ion Ianoşi făcut atunci de Marta Petreu începe în stil romanesc: „Umblă îmbrăcat ca un docher, dar se vede de la o poştă că este intelectual, şi nu unul oarecare, ci Profesor. Haina, neconformă vreunui conformism, trebuie să fi fost, la origine, simptomul revoltei sale de fiu, al negării înaltei burghezii maghiaro-iudaice ardelene din care descinde“. Simptomul „docherului“, sesizat cu ascuţime de viitoarea romancieră, nu este singular: în ordine răsturnată, fusese resimţit, trăit şi schiţat de mulţi, poate de cei mai mulţi intelectuali cărora ideea „originii sănătoase“, sociale, etnice şi politice le scosese peri albi, mai întâi în epoca ascuţirii luptei de clasă, apoi într-aceea a îndelungilor hărţuieli politico-ideologice care au marcat descumpănitor până la capăt epoca dominată de conducători politici „marcaţi“ ei înşişi de ascuţitul şi nevindecabilul „complex al originii“, un complex de inferioritate, răscumpărat prin decizii arbitrare şi numeroase pusee dictatoriale cu ample şi dureroase răsfrângeri asupra tuturor. Portretul Martei Petreu continuă cu faţa aparentă, „domestică“, a neasemănării prototipului ei: „Nu s-ar putea spune, cum însuşi a remarcat despre un alt Profesor – despre Profesorul Clujului, Mircea Zaciu – că-i plac bucatele alese … căci mănâncă orice, cu o poftă care camuflează perfecta sa indiferenţă gastronomică“. Pofta care „camuflează“ perfecta indiferenţă gastronomică nu e decât pragul peste care prozatoarea îşi împinge prototipul să treacă acolo unde îi este de fapt locul, casa şi masa: într-un imaginar-real „turn de fildeş„ sau bordei mănăstiresc unde Profesorul trăieşte cu adevărat ca la el acasă: „Domnului Profesor Ion Ianoşi nu-i plac decât două lucruri: cărţile bune şi ideile. O carte râvnită îl imobilizează ca pe alţii o masă fină: îşi scoate, cu un gest mecanic, ochelarii, atârnându-le braţul în colţul gurii, apoi răsfoieşte cartea cu poftă; dacă nu-l tulburi, chiar citeşte. Poate citi oriunde: în tren, în metrou – Sfântul Augustin înghiţit în două călătorii cu metroul – sau, cum a fost văzut la Cluj, pe stradă, în aşteptarea unui prieten“. Deodată, cum se vede, prototipul – o idee sau o schemă – coboară în tip, este conturabil şi conturat, are ochelari, are „gură“ în colţul căreia atârnă braţul ochelarilor, merge cu metroul sau tramvaiul, îşi aşteaptă un prieten: chipul intelectualului pluteşte în (între) două lumi, e real, fizic şi himeric, metafizic şi spiritual în acelaşi timp, uneşte şi conciliază între contraste imposibil de strâns laolaltă, încât, privindu-l, ai zice că-l „mănâncă“ pe Sfântul Augustin între două staţii! De aici încolo portretul intelectualului – tot timpul Profesor, deci învăluit permanent în aura pedagogică a funcţiunii sale primordiale – îşi joacă sub ochii prozatoarei rolul funcţional, social, spiritual: „O întrebare bine ţintită îi pune în mişcare imensul edificiu al memoriei sale cărturăreşti şi îi declanşează reflexul didactic indiferent de circumstanţe. Drept urmare, întrebătorul devine beneficiarul unui curs: clar, însufleţit, erudit şi patetic“. Este momentul în care intelectualul devine robul propriei sale funcţiuni şi în care se dedă, pierdut pentru gastronomie, exercitării „sclavagiste“ a meseriei al cărei organ a devenit cu orice risc sau cu orice preţ: „Pentru Domnul Profesor, ideile sunt valori în numele cărora se bucură sau suferă, pentru care îţi poţi risca existenţa, pentru care şi-a pus existenţa drept gaj. Degradarea lor pragmatică îl dezolează, îl doare“. Riscă enorm, nu pentru „idei“ în general, descărnate, ci pedagogic, pentru ideile încarnate spre care presimte că şi orbii aspiră şi pe care aceştia le pot chiar vedea sau întrevedea cu o vedere pe care mulţi dintre cei cu ochii larg deschişi n-o au. Ce „păţeşte“ acest intelectual, pedagog al unui idealism întreţinut de visul solidarităţii intelectuale într-o vreme fără „prezent“ conturat şi în care ce a fost n-a murit, iar ce va fi e atât de departe încât nici nu se vede? „Iubeşte solidaritatea intelectuală – scrie Marta Petreu – dar n-are parte de ea: fiindcă, aşa cum singur s-a numit, el este «omul de la mijloc»: evreu şi ungur pentru români, dar român pentru evrei şi unguri; marxist pentru nemarxişti, antimarxist pentru marxişti, filozof pentru scriitori, scriitor pentru filozofi; şi peste toate, scriitor român. Nu cred că se simte prea confortabil în existenţă, dar o transcende prin generozitate practică ori o reconstruieşte prin cărţile proprii. Are vocaţia prieteniei, înţelegând prin asta că ori de câte ori poate face câte un bine: prietenilor, cunoscuţilor sau pur şi simplu necunoscuţilor“. A făcut acest mare intelectual oximoronic, Ion Ianoşi, câte un bine ori de câte ori poate, şi a făcut bine şi atunci când „binele“ nu se putea face. A făcut bine cunoscuţilor, dar şi necunoscuţilor: ca lui Noica, pe care nu l-a cunoscut şi l-a „cunoscut“ mai bine ca alţii, doar din cărţi şi din corespondenţa cu un necunoscut. Solidar, marele „necunoscut“ i-a mulţumit călduros, în timp ce aceia prea cunoscuţi, foşti studenţi sau discipoli pe care i-a învăţat carte, uneori în casa lui, nu l-au mai cunoscut. În introducerea sa la cele 20 de scrisori dintr-un „Dosar“ al Apostrofului (1996), Ion Vartic scria: „Ion Ianoşi apare din aceste scrisori (ale lui Noica – n.n) aşa cum îl cunosc toţi prietenii săi: un om pe care cultura în genere şi actul creator îl pasionează şi-l umple de entuziasm, un intelectual comprehensiv, cordial şi dornic de dialog, căruia orice dogmă şi orice prejudecată filistină îi sunt străine… Noica şi Ianoşi nu s-au văzut niciodată la faţă. În schimb, s-au cunoscut prin scris din ce în ce mai bine, cu un interes reciproc crescut; dialogul i-a «sporit» – ca să folosesc formula lui Noica – pe amândoi deopotrivă. Îmi permit să văd în aceste preţioase scrisori ale lui Noica una din rarele sale lecţii de morală: o lecţie despre cum se poate dialoga, respectându-ţi partenerul care se află pe o poziţie filozofică diferită. Iepuraşii mai juni ori mai bătrâiori care, după 1989, au ieşit cu un aer fioros în arenă, împroşcând, tam-nisam, invective gratuite, au ceva de învăţat de aici“. Poarta învăţării arătată de Ion Vartic n-a fost deschisă de „iepuraşi“ ori „bătrâiori“: dimpotrivă, adesea poarta le-a fost trântită în nas acestor mari învăţaţi şi necunoscuţi învăţători.
Lecţia lor a rămas fără ecou, a răsunat în pustiu. Ba nu, greşesc: discipolii săi l-au sfătuit (somat?) pe Profesor să devină, el, un „anticomunist visceral“. Dezamăgit, dar civilizat, a refuzat. inală. Şi o vreme aşa va şi rămâne. De ce totuşi este Ion Ianoşi „în continuare“ un intelectual de stânga? „Răspund: din cauza nedreptăţilor şi a nedreptăţiţilor“. Din această cauză, stânga lui – după ce „stânga tradiţională a dispărut“, cum însuşi constată şi spune – este o stângă dubitativă şi condiţionată: „Căci înainte de a fi ideologică, stânga este (sau ar trebui să fie) socială. Asta pentru că, dacă lumea de ieri, trăită de mine, a fost rea, nici cea pe care încă o contemplu azi nu e bună… Acum ea este marg
Nu-i un motiv suficient pentru ca un om de stânga să-şi renege aşteptările“. Practicienii ori profitorii stângii, nu şi idealiştii ei,  găsesc însă că marginalizarea şi marginalitatea acesteia sunt mai mult decât suficiente ca să-şi renege opţiunea şi răsplata ei mult aşteptată. Pentru renegaţi timpul e prea scurt: n-au timp să aştepte şi-şi dau arama pe faţă. „Arama omului la beţie s’arată“, zicea Anton Pann… Trăgând linie şi adunând, Marta Petreu îşi încheie superbul portret dedicat lui Ion Ianoşi cu o admirabilă „dezarmare“ şi nobilă „cădere“ (înălţare!) în braţele unui idealism pe crucea căruia mulţi stângaci au jurat cu tot atâta uşurinţă cu câtă l-au şi călcat în picioare: „Are o generozitate nefirească, deoarece atinge idealul – pe cel creştin sau pe acela utopic-marxist, nu prea ştiu bine; în numele ei, familia Ianoşi poate să-şi împartă casa, mâncarea, cărţile şi timpul, aşadar întreg spaţiul vital, cu cel ce are nevoie. (…) Are umor şi nelinişti, are patos şi temeri, are o politeţe care, în agresivitatea stradală, îl poate lăsa adesea dezarmat; îi place să facă profeţii politice, dar nu se bucură întotdeauna când i se împlinesc. Nu cred că-şi dă seama că este un personaj, un fel de cavaler al cauzelor bune-drepte, descins, din utopia pură, în cea mai prozaică şi mai gregară din toate lumile posibile“. Personajul de elită, cavalerul cauzelor drepte-bune descins din utopie şi reîntâlnit în portretul extraordinar al Martei Petreu, rămâne în ochii unora ca şi necunoscut: l-am căutat într-un Dicţionar esenţial din anul de graţie 2000 şi nu l-am găsit. Rămâne pentru cei de mâine un model rar şi neîntrecut. Generos şi civilizat, Profesorul iese în lume învăluit într-un surâs politicos, un surâs care, cum spune undeva Henry Michaux despre surâsul lui Paul Celan, trecuse prin multe naufragii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper