Poveşti ideale

Un articol de DANA PÎRVAN-JENARU

Augustin Cupsa, Marile bucurii si marile tristeti, Editura Trei, 2013, 176 p.

 

Dintre răspunsurile la o anchetă privind proza scurtă, mi-au rămas în minte câteva rânduri în care Veronica D. Niculescu a concentrat inefabilele ce dau savoare şi valoare unei astfel de scrieri: „Să decupezi. Să extragi un mic ciob de realitate, să vii foarte, foarte aproape de el, să te uiţi prin el, să spui simplu, să ascunzi firele, hăţişurile, dar ele să existe, undeva în spate, într-un fundal intuibil, descifrabil. Să aibă totul simplitatea aparentă a unui fulg de zăpadă poposit pe un geam. La o privire atentă, să înţelegi că fulgul este, de fapt, unic şi grozav de complex. Dar el s-a şi topit între timp. Să ai senzaţia, tu, cititor, că ţi-a scăpat ceva, ceva esenţial. Să ieşi din casă cu povestea în minte şi să te gândeşti la ceva-ul acesta. Aşa e pentru mine povestea ideală“.
Dacă aplicăm aceste „criterii“ (şi le aplicăm!), nişte poveşti ideale sunt şi prozele lui Augustin Cupşa din volumul „Marile bucurii şi marile tristeţi“, apărut în 2013 la Editura Trei. Dacă volumul său anterior de proză scurtă – „Profesorul Bumb şi macii suedezi“ –, nu m-a încântat din cauza coeficientului ridicat de previzibil, în povestirile din recentul volum, evoluţia mi se pare evidentă: nici urmă de gesturi sau finaluri care să poată fi ghicite. Nimic de aici nu se înscrie pe o traiectorie predeterminată.
Prozele lui Cupşa sunt nişte decupaje de viaţă aparent neprelucrată, căci tehnica narativă este atât de bine stăpânită, încât senzaţia de natural este uimitoare. Ştim însă că acest „natural“ este de fapt rezultatul unei munci precise, care îmbină tot soiul de procedee pe baza cărora se ajunge la un anumit sens. Nimic exemplar, la modul demonstrativ-ostentativ, nu e de găsit aici. Personajele sunt scutite de povara extraordinarului, n-au şansa de a li se întâmpla lucruri măreţe. Rămân, din fericire, nişte fiinţe surprinse în mijlocul unor mărunţişuri ale vieţii, iar autorul ştie să taie din duzina cotidianului tocmai acele gesturi aparent insignifiante pe care, de altfel, le face fiecare dintre noi, inconştient, scoţând astfel la lumină fire din urzela ascunsă a fiinţei.
Simplitatea din prozele lui Cupşa provoacă, în spatele ei ghicindu-se un „nu ştiu ce“, cu atât mai mult cu cât intrarea în spărtura de viaţă este bruscă, iar aşa-zisul punct culminant devine şi deznodământ. Şi acesta abrupt, deschis, lipsit de gestul arătării cu degetul. Voluptatea lucrurilor simple – linie de forţă a prozei „Ochi căprui, sprâncene subţiri“ – este foarte bine pusă în valoare prin capacitatea lui Augustin Cupşa de a crea lumi senzoriale, aşa cum se întâmplă în povestirea „O figură cam veche“, povestire ce are ca protagonist un bibliotecar. „Evenimentul“ zilelor sale este venirea periodică a unei femei frumoase după cărţi pe care el i le alege şi pe care aceasta se mulţumeşte să le răsfoiască: „Un parfum amărui de femeie veni spre el plutind ca fumul din grămezile cu frunze moarte (…) Un parfum proaspăt, dar grav, cu o notă dulce de tristeţe ca un poem bun – îşi zise bibliotecarul în gând“. Furtul ochelarilor şi al stiloului cu peniţă de argint, cu care scria încă din facultate, de către un copil ajuns în mod dubios în bibliotecă, gheara din piept şi propria figură întunecată ce-l fixează din geamul care-i face „o figură cam veche“ sunt elemente de suprafaţă printre care se scurg nişte valuri tainice de viaţă.
Poveştile lui Cupşa sunt greu de rezumat, îşi pierd nu doar farmecul, ci şi ritmul, tonul, intensitatea difuză a trărilor personajelor. Fiecare proză are puncte de cotitură subtile şi neaşteptate care incită. La fel cum fascinează abilitatea scriitorului de a da viaţă singurătăţii şi alienării, prin găsirea acelor breşe prin care o întreagă lume psihologică invadează suprafaţa realului. Povestea unui dosar de securitate stă într-o proză cu titlul „Răceala“. Sub pretext că are nevoie să ştie de cine să se ferească, un fiu vrea să vadă dosarul tatălui căruia subiectul îi este indiferent. În plus e răcit: „L-a întrebat totuşi dacă se simţea bine. Bătrânul i-a răspuns nu. Câmpul a stat multă vreme în jurul lor, pustiu. Şi firele de telegraf păreau îngheţate. Câteva stăncuţe au ţopăit prin zăpadă, apoi şi-au luat zborul şi au trecut prin dreptul parbrizului. În rest, nu s-a întâmplat mare lucru“. Chiar deloc. După ce vede dosarul, fiul încurcă numele informatorilor. Nu va şti de cine să se ferească. Tatăl, în loc de desert, preferă un pahar cu apă. Fiul îl întreabă cum mai stă cu răceala: „La fel, i-a răspuns tatăl şi a fluturat din mână a lehamite“.
În „Toţi avem nevoie de o îmbrăţişare“ aşa-zisa acţiune se derulează în mintea femeii – vânzătoare de bilete de autobuz, cea mai tristă dintre categoriile sociale din cauza frustării faptului că toate sunt trecătoare (sic!), spune un studiu. Aceasta trece de la imaginea muncitorilor beţi la relaţiile dintre soţul şi fiii săi şi apoi la bărbatul străzii care o întreabă dacă nu vrea să fie îmbrăţişată. De aici până la pulpa de porc ce ar trebui dezgheţată şi la impresia că acel om e cu adevărat fostul ei coleg de clasă şi că o iubise enorm nu mai e niciun pas. Simplitatea naraţiunilor obligă mereu la reflexivitate.
Prozele sunt triste şi frumoase, degajând nelinişte, în ciuda umorului liniştit. Nelinişte, căci rămâi uneori rătăcit în labirint, în ciuda faptului că simţi în preajmă o uşă sau chiar mai multe. Privind aceste decupaje cinematografice, rămâi suspendat între liniile de suprafaţă şi semnificaţia de profunzime. Interioritatea personajelor (o poştăriţă, o vânzătoare, o actriţă, un bibliotecar, scriitori, tineri studenţi, pensionari, cercetători) e una răvăşită. Temeri, vise, dorinţe se amestecă toate în straturi tulburi. Se remarcă în textele lui Cupşa potrivirea dintre ton şi starea de spirit a personajelor, dar şi amestecul fin de dramatic şi amuzant.
Cupşa construieşte cu discreţie psihologii în timp şi spaţiu, în special în prozele care presupun reîntoarcerea în locurile copilăriei sau adolescenţei – „Pe repede înapoi, acasă“ sau în proza care dă şi titlul volumului. Fulgerări, mici nuclee de semnificaţie te trag tot timpul de mânecă şi te fac să încrunţi din sprâncene a nedumerire: un fluture care se tot loveşte de geam, răgetul unui leu din grădina zoologică, imaginea omului ca lumânare aprinsă la vii, volumul cu versurile lui Verlaine atârnat în crengile unui copac, lacul artificial care nu se umple niciodată, teoria buclelor temporale, nişte pietricele aruncate în geam, beţii triste, o supieră din porţelan pictată cu maci şi flori de câmp, o tavă cu mere coapte răsturnată… Nişte nimicuri în umbra cărora autorul te invită să dezlegi nodul unor idei, sentimente, senzaţii ascunse într-o coerenţă tulbure. Sau la vedere, şi tocmai de aceea greu de văzut, căpătând aerul de revelaţie: „Se-ntâmplă lucruri, îşi spuse şi o emoţie vie ca un câmp electrostatic îi cuprinse tot corpul.
Încă se întâmplă lucruri simple.
Să ieşi şi să umbli prin ploaie şi să arunci cu pietre în râu.
Să împuşti un mexican care nu te iubeşte îndeajuns.
Să fumezi o ţigară în întuneric.
Să vezi luminile din Tokio într-o ilustrată lângă o fată frumoasă.

Să îţi încalţi pantofii pe ascuns şi să o cauţi prin hotel“.
Şi dacă marile bucurii şi marile tristeţi nu se manifestă în public, nici într-o cronică nu pot fi simţite pe de-a-ntregul. Stau cuminţi, aşteptând în volumul lui Augustin Cupşa, unul dintre cele mai valoroase din literatura română a ultimilor ani.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper