Potens

Un articol de ŞTEFAN BAGHIU

Lavinia Braniste, Escapada, Editura Polirom, Iaşi, 2014

Faptul că Marius Chivu a adunat proza scurtă a anilor 2000 în „Best of: (…)“ a fost comentat de multă lume (inclusiv de editorul antologiei, Marius Chivu) ca fiind un lucru esenţial pentru o proză scurtă românească valoroasă, însă nefrecventată de public şi critici. Lucru adevărat, dacă stăm să ne gândim că nu avem (pe lângă o discuţie serioasă asupra genului în sine) premii pentru o astfel de literatură. Nici o susţinere media, din moment ce revistele literare româneşti care publică bucăţi de literatură nu acordă – cu mici excepţii, după model vestic – rubrici genului.

Proza scurta romaneasca se zbate astfel, chiar şi după „Best of: proza scurtă a anilor 2000“, în minorat. Mai nou, compensaţia vine cu publicarea online. Însă reuşita unei antologii de acest gen se trage din alte motive: selectate (două-trei proze de la fiecare autor), ele salvează imaginea prozatorilor în cauză. Chiar genul în sine supravieţuieşte cu exemple puţine. Lavinia Branişte este însă una din preferatele lumii literare când vine vorba de genul acesta. Nu numai că şi-a făcut deja un obicei din a publica volume de short stories, dar a intrat ireversibil în graţiile criticilor de formaţie – a se înţelege lectură solidă – vestică (Bogdan Alexandru-Stănescu, Marius Chivu).
Între subiectiv şi obiectivul cool
Spre exemplu, despre noul volum apărut la Polirom, „Escapada“, Bogdan Alexandru-Stănescu spune în „Observator Cultural“ aşa: „Îmi cer iertare, dar nu pot formula altfel (deşi ştiu că sună neprofesionist): Lavinia Branişte scrie bine. Orice subiect ar aborda, oricât de minimalistă ar fi situaţia descrisă, senzaţia predominantă a cititorului este plăcerea de a citi“. Înainte, pentru volumul „Cinci minute pe zi“ (CDPL, 2011), acelaşi critic literar avea aceeaşi concluzie: „Şi acuma, pe bune, chiar n-am putut să adorm până n-am terminat-o: e inteligentă, ocoleşte gravitatea căznită şi stupidă cu o graţie naturală şi recuperează o funcţie a literaturii pe care mulţi scriitori români au pierdut-o – aceea de entertainment“. Mare mi-a fost astfel mirarea în momentul în care am ajuns la textele cu pricina: pentru că, deşi e adevărat că prozele Laviniei Branişte sunt plăcute tocmai prin faptul că nu solicită nimic mai mult decât atenţie minimală şi disponibilitate către poveşti din realitatea proximă, prozele ei se împotmolesc exact unde ne-am aştepta să găsim entertainment (desigur, forţez aici termenul, criticii se referă şi la fraza savuroasă, nu doar la conflict).
Nu doar că majoritatea textelor sunt rupte aiurea unde ne-am aştepta să înceapă conflictul intra-textual (şi am putea înţelege şi o literatură a cadrelor desprinse dintr-un flux al realităţii, intenţionat suspendată pentru a nu oferi o graţiere pilduitoare cititorului), dar marea lor deficienţă este dată de:
1. clişeu, 2. maniera facilă (uneori telenovelistic-parodică) de a trata realitatea. Să le luăm pe rând: 1. „Si i-a oferit cel mai frumos sărut de Spiderman, lung până n-a mai putut să stea în poziţia lui incomodă şi s-a ridicat şi a zis: ce mişto.“, 2. „– Te rog frumos să taci, nu mă cunoşti…/ – Cum pot oamenii să fie atât de indiferenţi unii cu alţii?… Cum poţi să fii atât de indiferent la ce-şi doreşte cel de lângă tine?… Cum trăim în lumea asta şi trecem unii pe lângă alţii aşa, de parcă restul lumii nici n-ar exista?/ Totul căpătase proporţii cosmice“. (spuse la mişto, cu jumătate de gură, după ce femeia refuză să-i ofere partenerului o partidă de sex oral). Desigur: 2. „– Nu mă iubeşti…/ – Acum nu, dar te-am iubit./“, „Îmi cer scuze că ţi-am zis să vii. Voiam altceva. Te rog să nu vii după mine“. Aici, ideea de entertainment pică în momentul în care cititorul – vorbim totuşi de niveluri de lectură – este forţat să asiste amatorismul şi previzibilul. Rezolvate într-o cheie de consum (la propriu, cu livrare şi facil), unele proze ale Laviniei Branişte sunt pur şi simplu ruinate (o metaforă pentru situaţia acestor texte ar trimite direct la „Proton M“ la decolare în forţă, încercare de redresare şi prăbuşire). Şi e ciudat cum autoarea promite atât de multe şi lasă garda jos în momentele cele mai nepotrivite. Pentru că e adevărat, naratorul Laviniei Branişte este o voce autoreflexiv-ironică, deseori prinsă în existenţă ca într-o menghină şi suferă de tot felul de fobii şi complexe. Aici intervine aerul eterogen al cărţii: în „Escapada“, Branişte glisează de la subiectiv la obiectivul cool, redat din zone şi slang media. De aceea, unele proze par de umplutură. În timp ce, spre exemplu, „Albastru“, „Dezvoltare personală“, „Natalia a răspuns imediat“ sunt cu adevărat simptomatice pentru noile coduri existenţiale: personajul de aici al Laviniei Branişte este unic în literatura recentă (m-aş putea gândi doar la romanul „Băgău“ pentru tipologii atât de puternice) şi foarte bine încadrat. Le consider aproape singurele acceptabile în forma actuală a volumului.
Dialoguri absurde
O altă caracteristică specifică, atribuită de data asta bine prozatoarei, este legată de naturaleţea dialogurilor. Ele sunt fireşti în măsura în care – fiind scurte – dau imaginea reală a discuţiilor dintre oameni: lapidare, echivoce, nesigure, ironice. Excepţie fac chiar exemplele de mai sus, unde priza psiho-erotică este făcută cu mijloace exclusiv literare, discursuri lungi şi pretenţioase, nefireşti. În rest, de real talent este Lavinia Branişte când vine vorba de conversaţie (chiar şi în forma ei ocazională). Personajele ei (vocile narative sau protagoniştii) sunt precaute mereu, complexate de probleme fizice sau apucături şi funcţionează prin perfecţionare compulsivă: ce mănânci, cum te îmbraci, greutatea, poftele – „plăceri vinovate“, folosit chiar de autoare în spiritul general de traducere – („prăjeli de la Mega“) etc. De aceea, lumea Laviniei Branişte devine deseori absurdă. Incapacitatea de comunicare se declanşează atât la nivel erotic („Escapada“), intergeneraţional („Ea şi Lili“), în relaţiile de prietenie etc. De fapt, Lavinia Branişte creează aici un spaţiu aparte: corporatista isterică.
Cititorii care caută spectaculosul în proza scurtă nu vor fi satisfăcuţi deloc de non-acţiunea din volumul „Escapada“. Aici, prozele sunt felii de existenţă comună, redate realist şi decupate într-o serie placidă evenimenţial. Lavinia Branişte scoate astfel la suprafaţă problemele interioare ale unei femei tinere cu obsesii mărunte şi ambiţii zero. „Deliciul“ acestor proze – în măsura în care poate fi numit astfel – este chiar latura internă şi constant interpretativă asupra realităţii, felul în care toate evenimentele capătă proporţii în măsura în care vigilenţa naratorului nu slăbeşte niciodată. Însă acest singur unghi de lectură nu suplineşte calitatea slabă a evenimentului şi pune reflectoarele pe chiar cea a interpretării – uneori o simplă clişeizare a discursului interior: „Mi-e ruşine şi sunt vinovată că exist şi simt cum mă doare fiecare oschior din craniu, sunt un craniu care trebuie purtat spre casă, nu-mi doresc decât să mă înghită pământul, pe mine sau pe el, dar nu-l înghite nimeni, el rămâne în urma mea şi strigă: – Stai, mă, că ea nu coboară!“. Până la finalul volumului cititorul se va plictisi practic, în ceea ce este chiar culmea unei literaturi a banalului şi a cotidianului cu pretenţii confesive.
Mi-ar plăcea să citesc o proză scrisă de Lavinia Branişte care să arate puţin altfel: poetesa nu ia faţa prozatoarei, telenovela nu ia faţa prozei scurte, să nu se vadă cu ochiul liber unde autorul şi-a părăsit textul şi l-a rezolvat uşor, pe ultima sută de metri („Tatăl meu mă aşteaptă la fântână“), ci unde finalul este chiar inteligent („Ai voie să umbli tu la valuri?“). Până la următoarea carte, deşi curate şi lipsite de mari stridenţe, adunate într-un volum inegal, textele semnate de Lavinia Branişte „cum n-ajută, aşa nu strică“. Încă un cui în sicriul „minimalismului“ ca formulă de la sine valabilă.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper