Oscar 2014, momentul adevărului: „Dallas Buyers Club” şi „12 Years a Slave”

Un articol de CÃTÃLIN OLARU

La premiile Oscar de anul acesta, din cele nouă nominalizări la categoria „Cel mai bun film“, cinci sunt bazate pe o poveste reală: „Captain Phillips”, „Philomena”, „Dallas Buyers Club”, „12 Years a Slave” şi „The Wolf of Wall Street”. Evenimentele pe care filmele le relatează (unde „relatează” e un termen folosit cu multă îngăduinţă) au avut loc în anii ’40 ai secolului XIX, în cazul lui „12 Years a Slave” (ceea ce face ca filmul să se poată numi istoric, iar scenaristul John Ridley să se fi bucurat de o mai mare libertate de mişcare), sau în ultimii 60 şi ceva de ani (celelalte patru filme). Pentru spectatorii mai tineri, chiar şi un film a cărui acţiune se petrece la sfârşitul anilor ’80, ca „Dallas Buyers Club”, poate fi considerat istoric: cine mai vede acum în virusul HIV un dos de palmă divin pe care îl primesc doar membrii comunităţii LGBT? Avem, aşadar, printre aceste şase titluri, două care din capul locului îşi triază spectatorii, rasişti sau homofobi, după caz.
În primul dintre acestea, deznodământul ne este cunoscut chiar din titlu („12 ani de sclavie”): ştim că white guilt trip-ul are o staţie finală, care este libertatea, în timp ce primele scene vor fi reluate şi înţelese pe deplin abia după aproape o oră şi jumătate de film.
Solomon/Platt (Chiwetel Ejiofor) ascultă, alături de ceilalţi sclavi de pe plantaţie, un expozeu pe tema tăiatului trestiei de zahăr. Lecţia se va dovedi utilă mai târziu, atunci când protagonistul îşi va fabrica un condei cu peniţă artizanal (minutul 83). La sfârşitul zilei de muncă, Solomon mãnâncă pe verandă, iar zeama pe care o lasă un fruct îi dă ideea unei cerneli alternative, de care are de asemenea nevoie pentru a le da de ştire unde se află prietenilor lui din New York. Pe podea, lângă ceilalţi sclavi, aşteptând să adoarmă, Solomon se bucură de câteva clipe de intimitate alături de vecina lui din stânga. Cine este ea, asta nu mai aflăm deloc. După care, dintr-un scurt flashback, aflăm povestea lui Solomon, cel dinainte de a fi dus în robie în Sud şi rebotezat Platt. Cu o singură excepţie (un flashback în flashback), aceasta curge cuminte, neîntrerupt, cronologic: trebuie să ştim cât mai degrabă cum stăm, pentru că, de fapt, adevăratul spectacol al filmului e cel al domesticirii protagonistului, al transformării acestuia într-un animal de casă (ceea ce se întâmplă să necesite foarte multă violenţă, la fel cum „Patimile lui Hristos” se întâmpla să se concentreze pe o spinare şi pe foarte multe biciuri).
În esenţă, filmul lui Steve McQueen e un prison movie tipic: deţinutul e nevinovat, iar evadarea aproape imposibilă. În acest prison movie, muzica bubuitoare a lui Hans Zimmer te face să te aştepţi ba la un robot gigantic care sfărâmă vaporul care îi duce pe sclavi în Sud şi le distribuie la toţi veste de salvare, ba la un luptător de comando în haine de camuflaj, care apare salvator şi împuşcă toţi albii de pe plantaţie. Ca o rotiţă de volum, dar una care controlează Sentimentul şi îl dă la maximum; şi acesta este un motiv pentru care filmul e extrem de bine făcut, ceea ce nu anulează cu totul senzaţia, o senzaţie destul de neplăcută. Aceea că ar trebui să credem că Solomon merită să fugă de pe plantaţie mai mult decât ceilalţi sclavi pentru că el e din Nord. Că, spre deosebire de ceilalţi, îşi merită libertatea şi pentru că (sau mai ales pentru că) ştie să scrie, să citească şi să cânte la vioară.
Dacă „12 Years a Slave” mizează pe identificarea cu ceea ce în film e denumit „the exceptional nigger”, şi nu cu sclavii de rând, „Dallas Buyers Club” privilegiază, dintre toate situaţiile de receptare posibile, privirea condescendentă. În debutul filmului, la câţiva metri de arena de rodeo, Ron Woodroof (Matthew McConaughey) se întreţine cu două prostituate şi ceva cocaină. Cum face el în timpul actului sexual? Ca un taur. Trebuie să vedem în Ron un animal, cu nevoi foarte simple (droguri, alcool şi sex), mai bine zis, cu nevoi atât de simple şi, în ceea ce-l priveşte, atât de accentuate, încât l-ar putea face pe un spectator educat să-l dispreţuiască. Unde mai pui că nu ştie nici cine e Rock Hudson (sau cine a jucat în „North by Northwest”)!
De data aceasta, traseul nu e de la om la animal, ca în filmul lui McQueen, ci de la animal la om. Cum devine Ron om? În primul rând prin scăderea propriului său nivel de homofobie. Şi lupta împotriva sistemului sanitar-farmaceutic îl face simpatic, nimic de zis, dar nu la fel de mult precum scăderea progresivă a aversiunii pe care o manifestă faţă de travestitul Rayon (şi, în cele din urmă, afecţiunea pe care ajunge să i-o poarte acestuia). Scenariştii Craig Borten şi Melisa Walack au grijă să-i procure lui Ron o parteneră ocazională de sex, precum şi o doctoriţă pe care o curtează insistent, una care, la rândul ei, începe prin a fi destul de antipatică (dar nu prin transgresiune, ci prin conformism), şi care e umanizată atunci când, asemeni lui, întoarce spatele Sistemului.
Concentrarea pe vindecarea lui Ron de homofobie (în defavoarea specializării lui în fentarea legislaţiei medicale în vigoare, de pildă) e lucrul cel mai la îndemână şi o alegere leneşă pe care am mai văzut-o în operă în mai multe filme cu Clint Eastwood, dintre care ultimul e „Gran Torino”. Lui Ron i se înmoaie sufletul, şi aşa ar trebui să se întâmple şi cu noi, spectatorii. Iată că există homofobie, la fel cum, odinioară, exista şi sclavie în sudul Americii. Există o grămadă de lucruri rele pe lume, iar printre ele se află şi exploatarea următorului mecanism de răspuns: cu cât te simţi mai vinovat, cu atât mai bun e filmul.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper