„Only Lovers Left Alive“, mândrie şi prejudecată

Un articol de CLAUDIA COJOCARIU

Îngândurat şi cuprins de un val de melancolie auctorială, Jim Jarmusch revine în peisajul cinematografic cu un nou lungmetraj, „Only Lovers Left Alive” – un melanj care conţine diverse omagii, aduse prin intermediul unor personaje vampir extrem de romantice (romantice în sensul în care ideile şi modul lor de viaţă reamintesc de romantism şi de inflexiunile nostalgice ale epocii lui Byron). Fie că e vorba despre un film care mizează sau nu pe trimiteri şi referinţe, lungmetrajul lui Jarmusch, atât de diferit ca abordare faţă de celelalte creaţii ale sale, este unul de niăă. Asta pentru că se adresează unui anumit tip de public, unui public la fel de rezervat ca „snobii condescendenţi” din filmul său – şi aici vorbim despre cei doi vampiri, Adam (Tom Hiddleston) şi Eva (Tilda Swinton). În ceea ce priveăte publicul neavizat, surpriza apare în reinterpretarea personală a regizorului pe care o oferă portretului clasic al vampirilor, cu toate specificităţile acestuia.
„Only Lovers Left Alive” presupune un anume elitism, remarcabil în discrepanţele majore dintre modelul de vampir propus de Jarmusch şi vampirul din zilele noastre, din cultura pop. Astfel, se naşte o oarecare polemică în ceea ce priveşte tiparul impus de literatură şi, mai nou, de serialele TV. În viziunea regizorului, construcţia vampirului iese din convenţiile activate de-a lungul timpului, dar păstrează câteva ingrediente autentice. Aspectele pozitive ale acestei reinterpretări apar în momentul în care imaginea propusă de Jarmusch nu se mai bazează pe aceleaşi caracteristici clişeice, adunate şi răstălmăcite în ultimii ani, şi care au pornit de la seria „Twilight” şi, mai apoi, de la serialele TV precum „The Vampire Diaries” sau „True Blood”. Vampirul lui Jarmusch este, într-un fel sau altul, clasic pentru că i se atribuie o anumită eleganţă şi prestanţă, dar el rămâne, totuşi, cât se poate de romantic.
Filmul nu are o poveste ambiţioasă şi nici nu mizează pe o construcţie dramatică complexă, ci, mai degrabă, se învârte în jurul unor conflicte interioare, în jurul unui anumit existenţialism – notabil la personajul lui Adam –, pigmentat cu tot felul de referinţe şi nume sonore, care introduc şi mai intens atmosfera peliculei într-o zonă romantică de grad zero. Cei doi vampiri, soţ şi soţie, trăiesc separat din cauza unor motive ilogice pentru noi, dar logice pentru ei: idealismul şi pozitivismul Evei rareori îşi găseşte culcuş lângă atitudinea sinucigaşă a lui Adam. Prieten cu Byron şi Shelley la vremea lor, Adam poartă de secole întregi boala contagioasă a romanticului incurabil, şi, mai nou, tânjeşte după o eliberare supremă, în urma gândurilor rele provocate de specia umană. Premisa de la care porneşte reinterpretarea vampirului mizează pe o inferioritate a clasei şi a speciei umane. Pentru Adam, oamenii cărora le e frică de propria imaginaţie – căci, la urma urmei, doar „somnul raţiunii naşte monştrii” – poartă denumirea de „zombie”. Ironia sorţii este că dezgustul faţă de oameni îi opreşte pe vampiri să-i mai atace pe aceştia (dar nu şi să le consume sângele de la surse mai underground) şi, implicit, să-i transforme, adică să continue perpetuarea rasei lor superioare. Cu toate acestea, puterea sângelui aşa-zis necontaminat capătă nuanţe diferite, ilustrând o imagine quasi-decadentisă în care efectul hrănirii se aseamănă cu efectul consumului de substanţe ilegale.
În încercarea de a-şi construi propriul discurs personal, melancolia regizorală ajunge până în punctul în care muzica devine cel mai important aspect al creaţiei sale. Atmosfera din „Only Lovers Left Alive” se hrăneşte cu un soundtrack remarcabil, care devine către final un fel de simfonie post-rock instrumentală, mulată pe pielea rece şi pe alienarea lui Adam. Există porţiuni filmice în care muzica este protagonistul şi tot ea drenează sângele desfăşurării acţiunilor mai puţin interesante. Angoasele lui Adam nu dispar pentru că Eva îi va aduce aminte de măreţia nemuririi lor şi de frumuseţea vieţii, descrisă, ulterior, ca fiind umanitatea, bunătatea, natura, dansul, ci pentru că muzica este cea care îi mai taie din suferinţă.
În ciuda vampirismului reactualizat, prin imaginea celor doi îndrăgostiţi cu ochelari de soare, care se reazemă de stâlp, unul lângă celălalt, ca doi muribunzi plini de glorie, elitismul lui Jarmusch scade din valoare prin gama impresionantă de nume şi titluri recognoscibile, catalogate drept referinţe/omagii. Ele apar nu pentru că ar avea o însemnătate în construcţia dramatică, ci iau forma unor plasamente de produse, sau, mai bine spus, a unor plasamente de nume, şi, de multe ori, acţionează ca nişte clişee, ca nişte glumiţe naive menite să impresioneze cinefilii melancolici. Odată cu introducerea personajului Kit (John Hurt), filmul alunecă pe o pantă anevoioasă şi tot face referire, ba prin citare, ba prin tonalitatea complezentă a Evei, care-i rosteşte numele, la măreţia dramaturgului englez Christopher Marlowe (Kit este Cristopher Marlowe), explicând din acest punct de vedere moartea lui misterioasă şi aruncând mici săgeţi ironice la adresa lui Shakespeare.
Ingredientele magice pe care regizorul le păstrează tind să plaseze filmul într-o estetică a clar-obscurului. Vampirii nu rezonează cu lumina zilei, de aceea călătoresc pe străzile pustiile ale Detroit-ului doar pe timp de noapte, fapt care contribuie la conturarea unei atmosfere eterne şi sufocante şi a unei imagini deja binecunoscute a modului lor de viaţă. Cu toate acestea, în filmul lui Jarmusch ei nu mai sunt ipostaziaţi ca fiind prădătorii cei mai periculoşi, având în vedere „contaminarea” sângelui uman. În fond, „micile” probleme ale speciei umane reprezintă, într-un fel sau altul, un discurs social. Chiar dacă filmul mizează voit sau nevoit pe această idee, discursul se anulează către finalul peliculei, când revine la formula originară (propovăduită, mai întâi, printr-o metaforă legată de teoria inseparabilităţii cuantice), în care aceeaşi Eva şi acelaşi Adam, inseparabili şi lipsiţi de viaţă, la propriu şi la figurat,precum cele două subparticule dispersate în colţuri opuse ale Universului, intră în convenţiile clasice, călcându-şi pe mândria moartă şi reipostaziind tiparul vampirului însetat de carnalitate şi de căldură umană.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper