Naraţiunea „clarificărilor” ideologice

Un articol de Alex Goldiş

Ce a fost. Cum a fost, Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache, Editura Polirom, Iaşi, 2013, 402 p.

 

Dacă Paul Cornea n-avea intenţia să-şi scrie memoriile, acestea trebuiau smulse cumva. O dată, pentru că autorul „Introducerii în teoria lecturii” este, probabil, cel mai mare profesor al literaturii postbelice. Şi asta nu neapărat datorită longevităţii propriu-zise (în cei 61 de ani oficiaţi la Catedră, Cornea a avut timp să instruiască bunici şi nepoţii lor), ci datorită reputaţiei extraordinare. Avem critici şi istorici literari străluciţi în ultima jumătate de veac, însă Paul Cornea ilustrează paradigma Profesorului evocat la superlativ de toate generaţiile de studenţi, indiferent de vârstă şi de orientarea profesională.
Stânga true-blue
În al doilea rând, în umbra teoreticianului s-a putut ghici întotdeauna un povestitor refulat, un spirit convivial şi direct, pus pe confesiune. Dincolo de portanţa conceptuală ieşită din comun pe plai mioritic, cele mai importante cărţi ale lui Paul Cornea, „Originile romantismului românesc” sau „Introducere în teoria lecturii”, au merite în ce priveşte „naraţiunea” teoretizantă şi în tonul didactic descheiat la nasturii de sus. Există un „ce” sfătos care angajează cititorul în tot ce scrie Paul Cornea, chiar şi atunci când nivelul abstracţiei s-ar cuveni să-l scape din vedere. Spiritul sobru şi exigent n-a fost niciodată dublat de morgă ştiinţifică. Dimpotrivă. Cornea întrupează perfect tipul democratic de profesor, fără să facă pe intangibilul şi fără să se piardă în formalităţi (ca destule dintre modelele şaizeciste), preocupat de natura transmisibilă a conceptelor şi de teorie ca joc participativ. De aceea, dincolo de opţiunile politice din prima tinereţe şi chiar dincolo de cele ideologice din cărţile de istorie literară – singurele construcţii marxiste inteligente din epoca ceauşistă –, conduita profesională a lui Paul Cornea a rămas aceea a unui om de stânga născut, iar nu făcut.
Nu-i de mirare, astfel, că profesorul bucureştean nu stă să-şi redacteze memoriile singur, în poziţie de drepţi în faţa posterităţii, ci preferă modelul de confesiune dialogală. E dependent, aşa cum a demonstrat-o de-a lungul întregii cariere, de interlocutor. Iar Daniel Cristea-Enache e, din acest punct de vedere, omul potrivit la locul potrivit, de vreme ce ştie să alimenteze şi să ungă maşinăria confesivă printr-o serie de întrebări şi constatări mai des onctuoase şi mai rar incomode. Dacă discursul nu degenerează în politeţuri (auto)flatante à la Cristea-Enache e pentru că profesorul, în stilul lucid-sceptic pe care i-l cunoaştem de-o viaţă, insistă ca mai tânărul său interlocutor să scoată „toate aprecierile elogioase şi superlativele pe care, în urma răspunsurilor sale, le descoperea în întrebările mele”, după cum mărturiseşte intervievatorul în „Postfaţă”. Ce-i drept, rolul lui Daniel Cristea-Enache în moşirea confesiunii nu trebuie exagerat, căci „Ce a fost. Cum a fost” recomandă un memorialist cordial şi deschis, avid de plăcerea povestirii.
Nu-i deloc surprinzător faptul că ideologul şi teoreticianul literaturii nu se lasă nici acum în voia înşiruirii impresioniste de amintiri, ci preferă mereu confesiunea problematizantă şi ridicarea propriei biografii la rang de „caz”. Cei care caută în volum detalii picante despre viaţa profesorului sau a cunoscuţilor săi vor fi, în mare măsură, dezamăgiţi. Cu mare gust pentru pitoresc şi pentru cozeria umană (şi, aş adăuga, cu o toleranţă genuină faţă de viciile omeneşti), Paul Cornea preferă să ilustreze esenţa unei personalităţi, chiar când pare că alunecă în accidental. Excelente sunt mai ales portretele dedicate persoanelor care i-au marcat devenirea înainte de intrarea sub şenilele istoriei: aventurile bunicului, tip „cu simţ deficitar al realului”, comerciant fraierit în stil mare, dar creator de personaje fabuloase precum balaurul Mangur; portretele tatălui şi al mamei, dar mai ales al dascălului Mihail Sebastian, privit în lumini şi umbre: „Părea un puer senex, un tânăr îmbătrânit precoce, zidit nu atât din elanuri, cât din eşecuri, alcătuit dintr-un aliaj straniu de prospeţime şi oboseală, de sensibilitate hăituită, dar ţinută în frâu. N-avea nimic dintr-un învingător, îi lipseau aroganţa şi siguranţa de sine, dar nici nu semăna a învins: dincolo de anxietatea privirii frapa în chipul lui o tresărire încremenită de orgoliu, mândria încăpăţânată a unui neam bătrân”.
Pe două voci
Din păcate, însă, turnura biografică imediat următoare l-a cam distanţat pe Paul Cornea de asemenea personaje, proiectându-l, în schimb, în mijlocul lumii cenuşii patronate de Leonte Răutu, Nicolae Moraru, Mihail Roller, Miron Constantinescu sau Constanţa Crăciun, mari demnitari ai noului stat stalinist. Şi unde nu mai e loc de personalităţi şi de pitoresc, intră în scenă „romanul de idei” menit să refacă, prin intermediul propriei biografii, povestea celei mai negre epoci din istoria modernă a României. Căci, repet, nu despre o memorialistică hedonistă şi fragmentaristă, gata să se lase la voia amintirilor e vorba în „Ce a fost. Cum a fost”, ci de o naraţiune „cu tendinţă”, menită să refacă traseul de distanţare a unei personalităţi angajate total în cauza comunistă. Nu întâmplător, 80 la sută din economia volumului e dedicat acestei perioade (1942-1945) şi conflictelor, deopotrivă interioare şi exterioare, ale protagonistului ei. Mărturisirile surprind povestea tânărului Paul Cornea de la activităţile ilegaliste din prima jumătate a deceniului al cincilea, când, afectat direct de antisemitismul legionar, elevul se înscrie în partid pentru a deveni membru al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Muncitoresc (1949-1951) până la cariera de înalt funcţionar la Ministerul Culturii (timp de 13 ani), cu atribuţii în domeniul teatrelor, editurilor şi producţiei cinematografice. Cartea e un document inconturnabil în înţelegerea mecanismelor de funcţionare a totalitarismului, cu atât mai mult cu cât ne lipsea nu perspectiva disidenţilor, ci darea de seamă din interior. Alături de „Internaţionala mea” a lui Ion Ianoşi, „Ce a fost. Cum a fost” e cea mai cuprinzătoare mărturie a socialismului românesc,  mai impresionantă decât prima din cel puţin două puncte de vedere: Paul Cornea a ajuns mai sus în piramida puterii şi e mai în măsură să depună mărturie, astfel, din vecinătatea ei. Tocmai de aceea, lepădarea de atrocităţile sistemului e mai dramatică, devenind subiectul tensionat al cărţii.
Pe măsură ce avansezi în lectură, devine tot mai evident faptul că, în „Ce a fost. Cum a fost”, confesiunea profesorului se organizează în jurul teribilului divorţ de convingerile din tinereţe. Caracterul dramatic al confesiunilor lui Paul Cornea e superior celui al mărturiilor lui Ianoşi tocmai datorită celor două instanţe aflate permanent în conflict: pe de o parte, vocea memorialistului la maturitate, gata să amendeze retrospectiv, uneori necruţător, erorile activistului din anii ’40-’50. Pe de altă parte, vocea tânărului, dispus să-şi legitimeze acţiunile prin alibiul naivităţii, al necunoaşterii sau, de ce nu, al micilor machiavelisme specifice tinereţii.
Pe fondul acestei echilibristici argumentative, cartea devine, mai mult sau mai puţin conştient, nu atât un proces al comunismului, aşa cum s-a spus, ci mai degrabă punerea în scenă a unui proces de conştiinţă pe tiparul naraţiunilor ideologizate specifice epocii. „Ce a fost. Cum a fost” ilustrează procesul de „lămurire pe invers” sau de „dez-lămurire” cu privire la fundamentele ideologiei staliniste, cuprinzând, gradat, toate etapele „clarificărilor” ideologice. În sintagmele memorialistului, purificarea de comunism trece prin etapa „fracturii”, a „sfâşierii interioare” de 16 ani, cu un „examen de conştiinţă” extrem de dur, urmate de un „proces de limpezire” şi, în fine, de evaziunea în istoria şi teoria literaturii. Procesul de transformare, expus onest în multe pasaje ale confesiunii, ca adevărată obsesie a discursului, culminează cu pasajele de autocritică: „Dacă, în viaţa mea, am fost vreodată în primejdia de a mă rinoceriza, atunci asta s-a întâmplat între 1950 şi 1952, când am îndeplinit funcţia de secretar al UTM-ului”. Doar rareori se arată fisuri în sinceritatea debordantă a teoreticianului ajuns la o vârstă de la altitudinea căreia câteva dintre evenimentele grave ale istoriei pot să treacă drept fapt divers. E neverosimil, în acest sens, „procesul de conştiinţă” provocat de o vizită la Moscova, care ar revela tânărului activist regimul terorii staliniste, instaurat deja la noi prin arestări şi epurări curente de câţiva ani. Nu dese, ci simptomatice sunt omisiunile memorialistului, de vreme ce lipsesc din carte sau sunt expediate episoadele legate de deţinuţii politici din deceniul stalinist, de epurările din Universitatea bucureşteană ale unor profesori precum G. Călinescu, Mircea Florian, Dimitrie Gusti ş.a.m.d.
Această „sfâşiere identitară” a cărei onestitate nu cedează decât în puţine – şi, oarecum, de înţeles – cazuri e manifestă şi la nivelul discursului.
Privindu-se retrospectiv, Paul Cornea nu se mai recunoaşte total în postura de înalt funcţionar al statului stalinist, ca parte din administraţia propagandei, beneficiind de toate avantajele acestei poziţii, ci ca „un sclav pe plantaţie”, sau, mai rău, „în situaţia unei muşte captive într-un recipient închis, de unde se zbate spasmodic să iasă, izbindu-se de pereţi, bâzâind înnebunită”.O subtilă retorică a sustragerii face din Paul Cornea nu o personalitate care se angajează, ci una „angajată de” instituţiile comuniste, de vreme ce toate demnităţile acceptate ţin de registrul inconştientului, al imprevizibilului, ba chiar al fatalităţii. „S-a întâmplat să particip”, „mi s-a adus la cunoştinţă numirea la Ministerul Culturii” sau „am devenit fără voia mea, fără nici o avertizare prealabilă, în mod absolut surprinzător, dintr-un simplu membru anonim al UTM-ului, unul dintre secretarii Comitetului Central” sunt doar câteva încercări de legitimare a tânărului activist Paul Cornea în faţa memorialistului ajuns la ora bilanţului. E greu pentru ultimul să accepte metafora „arbitrului”, acreditată chiar de cel care jucat, la nivel înalt, în interiorul regulilor fixate de regim.
Dacă ceva se dovedeşte cert, totuşi, dincolo de drama de conştiinţă a memorialistului, e  tocmai acţiunea individuală benefică în epocă şi încercarea, după cum el însuşi mărturiseşte, de „a fenta” şi de „a aburi” exigenţele dogmatismului. Cele două soluţii de supravieţuire ale lui Paul Cornea rămân viabile în orice context totalitar: impunerea voită a tăcerii („concluzia e că cel mai profitabil e să nu scrii defel”, „am exersat să tac”) când orice cuvânt înseamnă compromis şi – capitolul la care profesorul a excelat – rezistenţa prin profesionalism. În scurtul interval din anii ’50 cât a fost responsabil la Edituri au apărut „Groapa” lui Eugen Barbu şi „Cronica de familie” a lui Petru Dumitriu, iar directoratul la Cinematografie inventariază producţii valabile de Lucian Pintilie, Liviu Ciulei şi alţii. De prisos să mai vorbim despre probitatea profesională de după 1965, când, pregătit să-şi ia adio de la politică, Paul Cornea a devenit unul dintre puţinele spirite speculative din critica românească, cu ambiţii de depăşire a handicapului bibliografic faţă de Occident. Îi lipsea, e drept, până mai ieri, doar titlul de martor curajos al celor mai contradictorii decenii româneşti, obţinut acum la CV chiar cu preţul redeschiderii unor răni vechi de jumătate de secol.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper