Muzee bucureştene vechi, manageri noi

Am avut ocazia, în urmă cu puţină vreme, să fac parte din comisia care a selecţionat noii manageri pentru Muzeul Municipiului Bucureşti şi, respectiv, pentru Muzeul Naţional al Literaturii Române. Din capul locului, nu am să spun cine a concurat – şi nu a câştigat – pentru cele două posturi, dar trebuie să mă refer, evident, la cei care le-au câştigat. Noul director al Muzeului Municipal este istoricul şi antropologul Adrian Majuru. Cunoscut nu doar pentru preocupările sale în domeniul antropologiei urbane şi cel al istoriei familiei Minovici (cu deosebire, cea legată de întemeietorul antropologiei medico-legale, doctorul şi farmacistul Mina Minovici), dar şi pentru articolele sale în presa cotidiană, Adrian Majuru a lucrat, în ultima vreme, în cadrul secţiei muzeului situate în celebra Vilă cu clopoţei din complexul muzeal Minovici – din păcate, nevizitabilă, de de mulţi ani de zile, din cauza stării jalnice în care se află clădirea. Ar trebui spus, în legătură cu asta, că, în urmă cu două decenii, Ioan Godea, pe atunci directorul Muzeului Satului, a încercat să preia, la Muzeul Satului, muzeul de etnografie înfiinţat de fratele lui Mina, Nicolae Minovici, cel care a înfiinţat şi primul serviciu de salvare din Capitală, dar care a şi colecţionat o mulţime de obiecte de cultură tradiţională românească. Argumentul etnologului Godea era că municipalitatea nu va avea niciodată bani să restaureze clădirea Muzeului de Artă Populară „Nicolae Minovici“. Până foarte recent, s-a dovedit că aşa este. Acum, primarul general, Sorin Oprescu, a anunţat că în sfârşit a obţinut banii necesari pentru începerea lucrărilor de restaurare la mai multe clădiri ce adăpostesc muzee din Bucureşti, între care şi Vila cu clopoţei de lângă fântâna Mioriţa. Să sperăm că se vor executa lucrări de bună calitate! Recunosc, m-am îngrozit văzând cine a câştigat licitaţia pentru lucrările de restaurare la Arcul de Triumf, fiind vorba despre o firmă recunoscută pentru lucrul de mântuială făcut în mai multe clădiri cu valoare de patrimoniu din ţară, între care cele în care se află Muzeul Naţional de Istorie a României, Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Muzeul Municipiului Câmpulung Muscel şi Opera Naţională din Bucureşti. Acesta este efectul unei legi proaste a achiziţiilor publice, care pune accentul pe preţul cel mai mic oferit, şi nu pe calitatea lucrărilor.
Conducerea Muzeului Literaturii a fost obţinută de Ioan Cristescu. Doctor în filologie, Ioan Cristescu s-a afirmat mai degrabă ca editor şi producător de evenimente culturale. Totuşi, mai vechea sa experienţă ca muzeograf la acelaşi muzeu, precum şi cea mai recentă, ca ultim director al Muzeului Naţional Filatelic (desfiinţat, după cum se ştie, prin trecerea colecţiilor sale la Muzeul Băncii Naţionale a României şi la Muzeul Naţional de Istorie a României – o măsură pe care, personal, o consider neavenită!), l-au determinat să îşi încerce forţele manageriale la muzeul din Bulevardul Dacia.
Trebuie spus că ambele muzee bucureştene (dintre care cel al Literaturii a fost descentralizat de la Ministerul Culturii în urmă cu doar doisprezece ani) trec prin probleme extrem de dificile. Cel din urmă a pierdut sediul, în justiţie, plătind o chirie obscen de mare noilor proprietari. Palatul care a adăpostit, acum şaizeci de ani, Muzeul Româno-Rus a revenit „moştenitorilor“ foştilor proprietari, în condiţii suspecte, deoarece edificiul se află în proprietatea statului de la începutul secolului trecut (înainte de război, a fost sediul bibliotecii Ambasadei Germaniei la Bucureşti). Dar nu ne mai miră nimic la justiţia română! Casa Scarlat-Kretzulescu găzduieşte actualul muzeu din 1971 (după ce, mai înainte, acesta se aflase în fostul Muzeu „Toma Stelian“, actualmente sediul central al Partidului Social Democrat), dar muzeul mai are şi o salbă de case memoriale: cele dedicate lui Tudor Arghezi, lui Ion Minulescu şi Claudiei Millian, lui George şi Agathei Bacovia şi, în fine, lui Liviu şi lui Fanny Rebreanu. Nu cunosc mulţi bucureşteni care să ştie unde se găsesc toate acestea în oraş, iar faptul este o urmare directă a derivei în care a intrat muzeul, după dispariţia prematură a lui Alexandru Condeescu. Având un personal subdimensionat, cu clădiri care necesită restaurări, cu un buget mic şi cu o expoziţie permanentă vetustă, Muzeul Naţional al Literaturii Române are nevoie de o conducere entuziastă şi energică, pentru a reuşi să iasă din starea actuală.
La Muzeul Municipiului lucrurile se prezintă însă şi mai prost. După o istorie sinuoasă, sediul central al muzeului a fost deschis, în 1959, în Palatul Suţu (să nu credeţi că nu s-au găsit, şi pentru această clădire, indivizi care să pretindă că sunt moştenitori, deşi palatul se află în proprietate publică dinainte de război!). Muzeul a pierdut, în anii din urmă, mai multe sedii, prin decizii ale justiţiei. A rămas cu ruinele palatului de la Curtea Veche, muzeele Theodor Aman, Frederick şi Cecilia Cuţescu Storck, Victor Babeş, C.I. şi C.C. Nottara, Cornel Medrea, George Severeanu, amintitul muzeu Nicolae Minovici, muzeul „Gheorghe Tattarescu“, Observatorul Astronomic, Colecţia de Artă „Ligia şi Pompiliu Macovei“ şi casa Cesianu, aflată la intersecţia Căii Victoriei cu strada Sevastopol. Numai unele dintre toate acestea sunt vizitabile. Muzeul nu beneficiază de depozite adecvate, valoroasa sa pinacotecă nu este expusă, expoziţia permanentă este complet depăşită şi, în general, vizibilitatea instituţiei este destul de mică pentru publicul bucureştean. Motivele sunt cam aceleaşi ca şi în cazul Muzeului Literaturii, la care se adaugă, probabil, o anume stare de suficienţă în care s-a instalat muzeul, în ultimii ani.
Pentru cei doi noi directori, problemele de abia de acum înainte încep. Foarte probabil, vor bombarda Consiliul General al Municipiului Bucureşti cu cereri de finanţare pentru a-şi pune în aplicare proiectele manageriale, dar, totodată, vor avea nevoie de mult mai mult de atât. Colectivele muzeale sunt divizate şi demotivate. Muzeele sunt lipsite de strălucire şi starea generală pe care o degajă o vizită la oricare dintre sedii este cea de împăcare cu o soartă potrivnică.
Este evident faptul că nu va fi uşor pentru noii directori să „desprăfuiască“ instituţiile pe care le-au preluat, să readucă energia şi entuziasmul de care angajaţii au nevoie pentru a veni cu plăcere la muncă, să întoarcă muzeele cu faţa spre vizitatori şi să se concentreze asupra nevoilor acestora, a aşteptărilor lor de la nişte instituţii pe care le întreţin prin impozitele pe care le plătesc primăriei bucureştene. Potenţialul oferit de patrimoniile celor două muzee este foarte mare, ca şi diversitatea secţiilor şi caselor memoriale pe care ele le administrează. O primă ocazie, ca muzeele să fie mai bine cunoscute, se va ivi foarte curând, la viitoarea ediţie a Nopţii Europene a Muzeelor şi cu ocazia Zilei Internaţionale a Muzeelor. Rămâne de văzut dacă va fi vreme pentru pregătirea unor programe adecvate, într-un timp foarte scurt. Dar acesta nu va fi decât un prim pas. Patru ani vor trece foarte repede, va trebui ca noii manageri sã se apuce de treabã, imediat, pentru ca rezultatele să se vadă abia spre sfârşitul mandatelor lor. Aştept, cu încredere, ziua în care voi putea participa la deschiderea noii Pinacoteci a municipiului (se fac deja eforturi în acest sens) şi pe cea în care voi vedea noua expoziţie permanentă a Muzeului Literaturii (eventual, într-un nou sediu, mai potrivit decât cel din Bulevardul Dacia). Cu multă muncă şi cu şansă, în câţiva ani, aceste lucruri vor fi posibile.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper