Modernii din „jariştea cosmică“

Un articol de C. STĂNESCU

După o lectură suspicioasă şi cusurgie, arogantă şi total neadecvată a unui eseist foarte „indispus estetic“ pentru că Lucian Blaga n-a dorit să fie în „Hronicul şi cântecul vârstelor“ un cronicar al vremii lui pline de oameni interesanţi şi de evenimente bulversante, ci doar (!) un visător cu proiecţie mitică asupra propriei biografii interioare, eseul criticului Eugen Simion intitulat „Lucian Blaga şi jariştea cosmică“ din „Contemporanul“ (nr.1/ 2014) e o adevărată „reabilitare“, mană cerească pentru iubitorul poetului din Lancrăm! „Critic de mare încredere şi autoritate al epocii noastre“ (cf. Lucian Raicu , „Printre contemporani“, 1980), Eugen Simion îşi începe studiul sub specia unei calde confesiuni memorialistice a cărei funcţie, magnetică, este de a-şi atrage şi alia cititorii în jurul marelui scriitor despre opera căruia tocmai se pregăteşte să scrie.

Procedează întocmai cum scria pe vremuri Lucian Raicu: „Stimulându-se pe sine mai întâi, adevăratul critic stimulează şi pe alţii. El este un creator de spaţii respirabile“. Iată prima întâlnire a adolescentului cu Lucian Blaga: „După Eminescu, Lucian Blaga a fost poetul pe care l-am iubit cel mai mult în adolescenţă. Blaga era interzis în şcoală şi profesorul meu de română de la Liceul «Ion Luca Caragiale» din Ploieşti mi-a dat într-o zi, pe furiş, să citesc volumul de «Poezii» apărut în 1942 la Editura Fundaţiilor Regale. A fost o revelaţie“. Socul a fost atât de puternic încât adolescentul ascunde, „dintr-o curioasă gelozie“, bucuria descoperirii. O pune sub pecetea tainei – cuvânt cu o carieră regală în creaţia poetică a lui Lucian Blaga. Aflat sub efectul acestei copleşitoare revelaţii, adolescentul „uită“ să-i restituie generosului său profesor volumul împrumutat, iar acesta la rându-i, comprehensiv, înţelege şi el şi „uită“ deliberat să i-l mai ceară… E o întâlnire mirabilă, una din soiul înalt al „întâlnirilor“ despre care scrie Anton Dumitriu într-una din marile lui cărţi. Devenind student, criticul de mai târziu purcede să-l „caute“ şi să-l „pipăie“, ca Arghezi pe Dumnezeu, pe Blaga. Mai întâi în cărţi. „Ca student“ – revine el asupra mirabilei întâlniri – „am citit cu o progresivă uimire cărţile de filozofie ale lui Blaga. O iarnă întreagă în primul an de studii n-am făcut decât să parcurg cu creionul în mână splendidele lui eseuri. O lectură înceată, o lectură gânditoare.“ Nu se opreşte din citit nici după rezerva lui Vianu, marele profesor în ochii căruia Blaga „n-are limbaj filozofic, n-are concepte precise“. În răspăr cu opinia filozofilor de meserie, criticul e categoric: „N-am acceptat-o atunci, n-o accept nici astăzi. «Beletrismul» de care sunt acuzaţi Blaga, Cioran şi Noica reprezintă o formă de creaţie în filozofie. Şi tocmai acest lucru îmi place la filozofi.“ Unuia dintre filozofii „beletrişti“ numiţi de Eugen Simion nu-i plăcea amestecul literaturii cu filozofia, îndemnându-i pe cei „antrenaţi“ de el, şi aceia „beletrişti“ în felul lor, să-i citească în original doar pe Hegel şi Kant! Era el însuşi, Constantin Noica, un mare „beletrist“… „Lămurit asupra poetului şi filozofului“, scrie mai departe criticul momentan memorialist, porneşte să-l caute şi să-l cunoască pe „omul care a scris aceste cărţi fundamentale“, la ora aceea „un scriitor interzis“. Pleacă la Cluj şi-l descoperă dosit la Biblioteca Academiei: „Ne-a primit de îndată (într-o sală uriaşă despre care am aflat ulterior sau ne-a spus chiar el că aici se adăpostea biblioteca lui Cipariu!), surprins că veneam atât de departe ca să-l vedem“. Acest „de departe“ din textul memorialistului e plin de conţinut şi conotează debutul unui veritabil „roman de formaţie“ întru Blaga al criticului care se întinde pe tot parcursul unei vieţi, până astăzi. Petrecută sub gestul decisiv al profesorului de liceu care i-a pus Cartea sub ochi, marea, mirabila întâlnire cu Blaga fusese, cum vedem, mai întâi pregătită, spune criticul, „cu creionul în mână“, sub presiunea aceleiaşi revelaţii decisive trăite în adolescenţă. Şocul marilor iubiri se preface în cazul că ele sunt adevărate în călătorii şi expediţii neîncetate, în reveniri nesfârşite asupra primei „revelaţii“, adâncind-o şi asumând-o cu aceeaşi robusteţe adolescentină. De aici încolo, din „călătoriile“ la mănăstirile de la Muntele Athos ale lui Blaga criticul se întoarce îmbogăţit cu o avere pe care nu o mai tăinuieşte. Se întoarce şi cu o istorie exemplară a „gustului“ său format şi pregătit să-l predea pe Blaga cititorilor săi: „N-am ţinut o cronică amănunţită a evoluţiei gustului meu, dar pot să spun că în adolescenţă mi-au plăcut mai mult primele lui poeme, acelea pe care critica literară din epocă le-a amendat pentru «nietzscheanismul» lor zgomotos şi pentru imagismul lor excesiv“. „Mie“ – scrie apăsat Eugen Simion – „tocmai acest curaj îmi plăcea la autorul «Poemelor luminii» şi al «Paşilor profetului», tocmai poetul beat de lume şi «păgân» mă fascina. Atâtea versuri fermecătoare veneau în întâmpinarea fiinţei mele intrigate de miracolul şi de dezordinea lumii din afară. Atâtea versuri pe care le-am învăţat pe de rost şi care vin şi revin în minte în împrejurări diferite ale existenţei mele.“ Urmează judecăţi critice fundamentale asupra poeticii filozofice şi filozofiei lirice în creaţia lui Lucian Blaga. Cum convieţuiesc în opera lui poezia şi filozofia? După ce criticul îl întrezăreşte pe Rimbaud în tânărul poet modern din Lancrăm, vine şi cheia de lectură care împacă poezia cu filozofia, într-o asumare a „incompatibilităţilor“ de care numai un mare poet e în stare: „Cum este o temă gravă, discutată mult şi niciodată încheiată, mă limitez să spun că, în cazul tânărului Blaga, muzica versului nu mai acoperă conceptul şi nu-l mai legitimează în poem (invers decât la Eminescu – n.n.) Poemul merge după alt ritm şi filozofia pătrunde în poem printr-o deschidere a spiritului spre ceea ce este, în ordinea existenţei, nelămurit şi preocupant. Poemul gravitează, de regulă, în jurul unei noţiuni-metaforă reluată sub diverse chipuri. Durata acestei desfăşurări a conceptului este chiar durata poemului. Într-un loc («Eu nu strivesc…») este vorba de Taină, în altul de Nimicul şi Nepătrunsul sau Veşnicul, Adâncul… şi în jurul lor se adună un număr de semne şi întâmplări (poetul le zice fabule) ale fiinţei. Acestea nu sunt concepte filozofice propriu-zise, sunt mici reflecţii pe care poetul le transformă în metafore capitale ale iscodirii universului. Ele sugerează, repet, o alarmă a spiritului şi o putere într-adevăr exemplară de a aduna tainele lumii în metafore ce se ţin minte“ şi, ceea ce este fundamental într-o lectură adecvată a lui Blaga, „în acest proces nu este eliminat existenţialul aşa cum s-a observat de mai toţi comentatorii poeziei sale, biografia sub latura ei concretă este aproape suprimată în poem, iar existenţialul este implicat doar printr-un număr de sentimente generale, cum ar fi sentimentul morţii, iubirea, sentimentul de comuniune cu o natură plină de taine şi semne ale tainei, sentimentul de tristeţe nedesluşită… Şi atâtea altele care stau, programatic nehotărâte, între preaplinul fiinţei şi voinţa de a cenzura biograficul, între existenţial şi spiritual, vital şi speculaţie intelectuală. O zonă rodnică pentru poezie şi prielnică pentru iscodire…“ Din aceste „intervaluri“, „nehotărâri“ şi „alianţe“ aparent incompatibile, preluate de la romantici şi tratate în modul expresioniştilor izvorăşte lirismul profund al poeziei „filozofice“ blagiene. De la această împăcare a contrariilor – cum ar spune dialecticienii marxişti – criticul abordează frontal cazul Blaga constituit de disputarea lui între „modernişti“ şi „conservatori“: „Cazul Blaga îi pune în încurcătură, ca şi acela al lui Arghezi, căci în timp ce poezia lui sugerează tematic şi ideologic o viziune tradiţionalistă (satul văzut ca o «jarişte integrală», «situat în centrul lumii» şi care se prelungeşte în mit), arta sa poetică (stilul, tehnica, expresia) se află în chip evident în avangarda expresionistă încă de la început («Poemele luminii», 1909)“. De aceea criticii ezită asupra „încadrării“. E. Lovinescu, teoreticianul modernismului, îl trece la tradiţionalişti, în opoziţie cu propria sa cerinţă, anume, „intelectualizarea emoţiei“ ca primă sarcină a modernismului: ceea ce poemele lui Blaga ilustrează din plin în creaţia sa, totuşi „tradiţionalistă“! Mai puţin contradictoriu şi ezitant în raport cu propriul său criteriu este Lovinescu în „cazul Arghezi“ („radicalism în haine moderniste“), găsind o formulă de compromis: „sinteză de modernism şi tradiţionalism“. G. Călinescu îl trece pe Blaga fără mari ezitări printre „ortodocşi“, deşi semnalează şi el abaterile de la doctrină. Pe scurt, ezitările acestea asupra unor mari poeţi inclasabili se trag dintr-o „logică sociologică“: „Potrivit acestei logici sociologice“ – scrie în propoziţii critice fundamentale Eugen Simion – „poetul dintâi (mitic şi rural) este, automat, nesincronic, conservator, datat estetic, în timp ce al doilea (citadin!) este, tot automat şi inexorabil, sincronic, în avangarda lirismului.
Aceste compartimentări se pot face, dar ele nu pot defini substanţa reală şi nici valoarea poeziei“. Baudelaire însuşi, circumspect faţă de progresul civilizaţiei, „poate fi suspectat de antimodernism“, deşi el a creat modelul modernităţii lirice europene: „Un eminent critic şi teoretician contemporan, Antoine Compagnon a dovedit că de la Chateaubriand la Roland Barthes, modernii se recrutează în sfera literaturii franceze mai ales din rândul conservatorilor (antimodernilor!). Situaţia se repetă, am impresia, şi în literatura română“. Impresia este susţinută şi de o realitate statistică. Este indubitabil că în poezie banca de credit a Veşniciei rămâne, cum crede Blaga, în sat. Care supravieţuieşte ca şi Strada Mântuleasa doar în literatura lui Mircea Eliade. „Jariştea cosmică“ este acolo, iar satul ca şi strada au început să moară de mult. „Marii poeţi (Eminescu, Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu, Pillat) se opun“ – scrie Eugen Simion – „ideologic vorbind, invaziei formelor şi, ca Ion Barbu, jură pe arhetipurile vechii Grecii sau, ca Blaga, pe miturile păgâne. Arghezi face apologia străbunilor şi sugerează într-un poem programatic tradiţionalist că brazda plugarului se termină în cer. Cum îi vom judeca estetic?“ Întrebare capitală la care răspunsul nu suferă contrazicere mai ales după lunga experienţă a dogmatismului tematic şi ideologic: „Cum se cuvine, adică să nu facem eroarea pe care a făcut-o Iorga de a confunda valoarea poemului cu valorile etnice şi etice. Confuzia a persistat şi am sentimentul că persistă şi azi în judecata critică. Ostilitatea ce se manifestă în chip vădit în publicistica literară faţă de literatura de extracţie rurală este o dovadă. Exemplul lui Blaga ar trebui să descurajeze asemenea departajări care favorizează primatul ideologicului“. Ultimul mohican al acestui tip de „departajare“ iscată şi de o aprehensiune fără leac faţă de „ruralitate“ este regretatul exeget, critic şi istoric literar Alexandru George, autorul unui memorabil eseu monografic despre cine credeţi? Despre „ruralul“ Tudor Arghezi, cel cu brazda plugarului care se termină în cer! Eseul criticului Eugen Simion (fragment dintr-un studiu mai amplu) este o fundamentală „punere în pagină“ a unor disocieri necesare care frământă critica şi istoriografia literară de mai bine de un secol.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper