Limitele corpului: „Nebraska“ de Alexander Payne

Un articol de CĂTĂLIN OLARU

Unul dintre motivele pentru care Nebraska e un feelgood movie bine camuflat, dar nu mai puţin eficient este acela că toate personajele lui mai importante locuiesc departe de marile oraşe, populând un limb economic american care precede cu mult ultima mare criză, ceea ce face ca ele să aibă nevoie de extrem de puţin pentru a fi măcar mulţumite, dacă nu fericite. Protagonist e un bătrân cel mai probabil bolnav, dar încă nediagnosticat de boala Alzheimer; fiul său mai tânăr (dar care la rândul lui nu prea mai e tânăr de ceva vreme) lucrează ca vânzător într-un magazin de echipamente audio şi tocmai a fost părăsit de prietena lui supraponderală. Familia tipică de indie american e completată de o mamă cu limba ascuţită, care arată ceva ce ar putea trece drept afecţiune doar pentru soţul său, atunci când acesta se află pe un pat de spital şi doar preţ de câteva secunde, şi de celălalt fiu al familiei, care vrea să-şi interneze tatăl într-un azil şi cel mai probabil e pe cale să divorţeze. Acesta e şi cel mai realizat dintre membrii familiei, dacă nu din întreg filmul: profitând de îmbolnăvirea subită a unei colege, Ross (Bob Odenkirk) devine prezentatorul jurnalului de ştiri al unei televiziuni locale. Cât timp îşi va păstra acest statut, asta depinde doar de metabolismul celei pe care o înlocuieşte.
Woody Grant, bătrânul alcoolic interpretat de Bruce Dern (cel mai bun actor la Cannes 2013), insistă să traverseze două state pentru a-şi primi un premiu în care numai el crede: un milion de dolari câştigaţi la un concurs la care n-a participat. După mai multe tentative eşuate, acesta îi propune lui David (Will Forte) să-l ajute. Deşi n-are niciun motiv s-o facă (nu doar întreg planul e o insanitate, dar e destul de clar că, în măsura în care dragostea paternă există, Woody n-a încurajat-o niciodată cu vreun gest), fiul său acceptă, şi asta extrem de repede, adică sărind peste etapele de care am fi avut în mod normal parte – împotrivirile obişnuite, încercările din ce în ce mai disperate de convingere şi decizia finală, care de obicei e singura opţiune rămasă: într-un cadru, Woody îl roagă să-l conducă în oraşul Lincoln din statul Nebraska, în următorul, cei doi se aştern la drum. Nu că ar fi ceva în neregulă cu asta: fără acest prim act de cumsecădenie (care e şi trăsătura caracteristică a lui David), acest film fără prea mari pretenţii de verosimilitate n-ar mai fi existat.
La insistenţele lui David, cei doi ajung la muntele Rushmore, însă Woody nu e impresionat câtuşi de puţin de privelişte – întreaga scena durează cel mult un minut. De fapt, Payne nu pare preocupat de genul ăsta de atracţii turistice, astfel încât, dacă acest road movie al lui se constituie totuşi într-un portret al statelor prin care cei doi trec (şi implicit al Americii), el e un portret al spaţiilor mari dintre orăşele mici şi al oamenilor (la rândul lor cumsecade, cel puţin o parte din ei), care îi populează. Aceşti oameni mici au de fiecare dată rolul de a-i pune în lumină pe cei doi. David, de pildă, e ceea ce se cheamă un om la locul lui (în felul în care unii din eroii vechiului Hollywood erau la locul lor), adică un bărbat cât se poate de normal, însă normalitatea lui devine excepţională pusă în cumpănă cu idioţenia cvasi-absolută a verilor lui.
În privinţa lui Woody, acest procedeu prin care inacţiunea nu dă în mod necesar un non-personaj devine şi mai evident. În afara încăpăţânării pe care o arată când o ţine langa cu drumul lui la Lincoln (şi despre care soţia lui susţine că îi e specifică) şi cu excepţia a două beţii (iarăşi o activitate specifică lui, realitate pe care nimeni de-a lungul filmului nu o contestă), Woody nu spune şi nu face aproape nimic. Confruntat cu rapacitatea rudelor lui, cu mitocănia fostului său partener de afaceri, cu ostilitatea aproape permanentă a soţiei lui, acesta devine, însă, un sfânt.
Aflat în oraşul natal al tatălui său, David află o serie de detalii biografice pentru noi mai degrabă decât pentru el, adică e improbabil să nu fi aflat până atunci nimic despre bunicii săi pe linie parternă, pe care mama lui îi porcăieşte cu mult aplomb chiar în cimitir, ori despre unchiul sau mătuşa lui. Mai important, lui David i se descriu realităţi locale şi evenimente din trecut care îl fac să-şi privească părintele cu alţi ochi: pe vremuri, ca şi acum, nu doar tatăl său, ci toată lumea are drept hobby băutul în oraşul natal al lui Woody. Acestea sunt limitele cultural-economice de prin părţile locului. Doar că Woody a avut de suferit şi din pricina unor limitări care nu au nimic de-a face cu sărăcia ori cu lipsa de orizonturi pe plan local. Woody a acceptat să se căsătorească deoarece viitoarea lui soţie (mama lui David) era mai îngăduitoare cu stăruinţele lui decât contracandidata ei. Atunci când David îşi întreabă tatăl de ce au mai făcut totuşi copii, acesta îi răspunde direct „Pentru că îmi plăcea să mi-o trag“. De altfel, Payne şi scenaristul său, Bob Nelson, nu insistă cine ştie ce asupra acestor teme, dar dacă filmul lor funcţionează, e şi datorită acestor observaţii de ordin pur biologic. Înconjurat de zevzeci, măcinat de propriile nevoi, Woody e un alcoolic dezagreabil şi totodată o victimă. O victimă care merită o ultimă bucurie, oricare ar fi aceea. Una care să îl facă să se simtă bine (feel good) pe el, dar şi pe noi, cu trupurile noastre cu tot.

3 comentarii pentru “Limitele corpului: „Nebraska“ de Alexander Payne”

  1. aprilie 9, 2014 la 9:42 am

    Ar fi fost interesant sa citesc: „M-a deranjat abundenta de americanisme” (sau barbarisme, sau ce te-a deranjat), dar m-am impiedicat de o injuratura. Evident ca perspectiva ca aceasta sa fie manifestarea unei patologii psihologice am indepartat-o din minte. Probabil ca e doar frustrare.

  2. aprilie 9, 2014 la 12:22 pm

    Aglutinarea se referea la interiorizarea unor concepte specifice altor teritorii pînă la punctul la care ele produc fraze aproape hilare în cultura în care sînt transplantate. Barbarismul e un cuvînt sau o expresie; prin termenul meu – poate nefericit ales, dar, în fine – am vrut doar să semnalez o chestie deranjantă la lectură. Nu sînt analfabetă, dar a trebuit să citesc de mai multe ori ca să înţeleg primul paragraf.
    Dacă iei personal genul ăsta de interacţiune, atunci frustrarea nu-i la mine.
    PS: recunosc, teoretic pică mult mai bine comentariile ontopic, nu meta-ceva. dar dacă asta am avut de scris…

  3. aprilie 10, 2014 la 9:59 am

    Iau personal nu genul asta de interactiune, ci tonul superior din ultima ta fraza (cu atat mai mult cu cat nu explici care sunt conceptele alea americane) si imi pare trist ca ai simtit nevoia sa te exprimi asa.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper