Jurnalul poetic american

Un articol de Marius Popa

Andrei Dósa, American Experience, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2013

Când, în 2006, Răzvan Ţupa publica celebrul articol Generaţia 00 a expirat. Urmează poezia, diagnosticul pe care îl intuia pentru tânăra generaţie a dus la câteva discuţii dintre cele mai incandescente, cu tonuri deopotrivă adepte şi polemice. Poate şi pentru că intuiţia lui era destul de tranşantă: Generaţiei 2000, devenită o modă, i se epuizase, considera poetul, forţa creatoare şi, de atunci înainte, urma să avem de-a face cu o prelungă epocă a epigonilor. Or, anii care s-au scurs între timp aveau să ne confirme, în bună parte, că pariul lui Ţupa a fost aproape câştigat. Cu puţine (dar convingătoare) excepţii, volumele de poezie din a doua parte a deceniului s-au dovedit imitaţii (prea puţin reuşite, de multe ori, şi ele) ale poeţilor consacraţi din primul val al douămiismului.
Poezia lui Andrei Dósa e dintre puţinele capabile să resubstanţieze, cel puţin în parte, unele dintre mizele identitare ale douămiismului. Odată cu American Experience, poetul se confirmă, fără îndoială, drept una dintre vocile cele mai reprezentative – cel puţin în materie de poezie – ale Generaţiei 2000. Nu cred să fi apărut, în ultimii ani, decât foarte puţine volume de pregnanţa şi de „abilitatea“ poetică a celui publicat sub semnătura tânărului autor, în 2013, la Cartea Românească. Scriitorul promitea o devenire de excepţie încă de la debutul din 2011, când a reuşit să atragă atenţia criticii cu deja remarcabilul volum Când va veni ceea ce este desăvârşit, editat la Tracus Arte.
Un scenariu hiperbolic
Unul dintre resorturile originalităţii îl constituie, printre altele, structura diaristico-poetică a volumului, reconstituind experienţa americană – transfigurată estetic – a studentului plecat cu „Work and Travel“. Din PRIMA ZI. am văzut america (clock-in – clock-out) până la episodul călătoriei americane, al cărei apogeu e restituit în excelenta reprezentare poetică a New York-ului, poemele recuperează, în cheie cvasi-metaforică, receptarea subiectivă a întregii existenţe de peste Ocean.
Imaginarul se configurează, cu un vizibil efect de autenticitate, la interferenţa dintre o realitate viciată şi o ficţiune care nu se dovedeşte, nici ea, o soluţie viabilă a realităţii. În restaurantul în care tânărul student îşi exersează jobul de vară, „intră pe rând personajele din/ romanele americane toţi sunt într-o formă excelentă/ capabili să îndure orice/ furculiţele se înfig la unison în hălcile de carne/ trupurile lui huckleberry finn holden/ humbert humbert victor mancini/ se dizolvă în grăsime“. Ficţionalizarea defineşte, în acelaşi timp, întreaga reconstituire a realităţii americane, taxată în termenii clişeelor pe care ea însăşi le promovează („au asimilat atât de bine ritmul muncii/ încât trupurile lor neştiutoare/ îşi pierd echilibrul uită să meargă/ se destramă sunt pierduţi/ ca într-o scenă dintr-un film sf/ în care extratereştrii invadează planeta“). Alteori, într-o relativă notă umoristică, banalitatea jobului sezonier se dizolvă într-un scenariu hiperbolic, cu o intrigă cvasi-poliţistă („spălăm strictul necesar/ astfel încât nimeni să nu-şi dea seama/ toată lumea să creadă că noi am descoperit/ un dulap secret cu veselă curată <…> arhivăm cu grijă toate abaterile/ sunt probe/alibiuri într-un proces/ în care numărul acuzaţiilor tinde spre infinit“). Nu doar micro-spaţiul restaurantului e obiectul unor asemenea reprezentări, ci întreaga societate ajunge să fie caracterizată de aceeaşi „sublimitate“ artificială, reflectându-şi propriile stereotipii („pe măsură ce înaintez perfecţiunea/ caselor şi a peluzelor devine apăsătoare/ la prânz soarele videază spaţiul <…> oamenii par din reclame/ dar se mişcă fără entuziasm/ când vopsesc pereţii casei“). Avem de-a face, fără îndoială, cu o tentativă poetică de a „stigmatiza“ marile nereguli ale unei societăţi consumeriste, în care „oamenii vin se aşază lângă mine/ lasă în urma lor mucuri de ţigară/ hârtii înnegrite de cifre/ cu zerouri mari şcolăreşti/ sume în dolari“.
„Turist european“
Fără îndoială că volumul păstrează o evidentă tentă „mizerabilistă“, în bună continuitate a „primului“ douămiism poetic. Detaliile sordide („vorbesc serios e boala aia ştiţi voi/ salmonella// încearcă să-şi tragă mucii/ din nara stângă îi iese un balon verzui transparent“) sau exhibarea predilectă a registrelor negative de afecte şi senzaţii („sub sigla coca-cola cineva dârdâie de frig/ din emiţătoare se revarsă valuri ucigătoare/ de căldură autobuze şcolare trec pe şosea/ conduse de psihopaţi arabi“) vin să confirme un poet fidel orientărilor esenţiale ale tinerei generaţii, fără a-i leza în vreun fel originalitatea. De altminteri, e interesantă, la Andrei Dósa, explorarea empirică (aproape în cod proustian) a lumii pe care o reconfigurează poetic. Experienţa americană e asimilată senzorial, obiectele devin de-a dreptul „perceptibile“ („lăzile cu pahare şi farfurii vin pe banda rulantă/ clinchetul ăsta îmi plăcea cândva îmi trezea simţurile <…> un strop de zoaie îmi sare pe buze/ din reflex ating cu limba“). Cel puţin la fel de interesante se dovedesc şi experimentele de ordin formal (în koniecz filma, o „proză“ cu cratime în locul blancurilor, sau în manahatta, o „proză“ polialfabetică, printre altele). O altă inovaţie o constituie A collage made of my favourite parts of poems about New York, o combinaţie omogenizată de fragmente din – dacă e să amintim câteva dintre numele citate – John Lennon, Carl Sandburg, Federico García Lorca, Frank O’Hara, Mark Doty sau Derek Walcott.
Poate că ar fi important de urmărit, în altă ordine de idei, în ce măsură poemele lui Dósa surprind destinul unui imigrant. Absenţa prietenilor, justificată prin evocarea unui episod ludic („îmi lipsesc prietenii/ momentul ăla unic/ când ne luam la trântă/ şi ne tremurau braţele/ din cauza efortului/ scurtul moment când/ împingeam cu aceeaşi forţă/ când pufneam în râs/ uite mă la ăsta!“), şi statutul de „turist european“, căruia frizerul îi urează, în erik’s barber shop, „şederea <discutabil> frumoasă în statele unite“, ascund datele unui „exil“ temporar, care vertebrează, în fond, întreaga viziune din American Experience.
În secţiunea finală, poetul propune „rememorarea“ experienţei newyorkeze, într-un filigran literar – excelent conturat – al oraşului american. Locurile comune ale celebrelor Central Park, Brooklyn Bridge sau Manhattan nu îşi mai găsesc locul în restituirea pasagerului care înregistrează întregul scenariu cu o luciditate poetică absolută („mii de cabluri subţiri de oţel –/ ca un instrument muzical complicat, un fel de pian./ traduce trepidaţiile traficului într-un sunet/ care nu răzbate, e înghiţit de acelaşi trafic“).
Andrei Dósa e, înainte de toate, un poet adevărat. Replicile încurajatoare pe care le-a primit, pe bună dreptate, din partea criticii până în momentul de faţă o confirmă, de altfel, din plin. American Experience intră în prim-plan ca o dovadă că, iată, încă s-ar mai putea face multe în poezia de astăzi şi că perspectivele unui „nou“ douămiism poetic rămân, fără îndoială, deschise.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper