Ion D. Sîrbu printre clasici

Un articol de Ion Simuţ

Ion D. Sîrbu, Opere. I. Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. II. Corespondenţă, ediţie îngrijită, cronologie şi note de Toma Velici, în colaborare cu Tudor Nedelcea; introducere de Eugen Simion, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureăti, 2013

Colecţia de „Opere fundamentale”, coordonată de Eugen Simion sub egida Academiei Române şi realizată în cadrul Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă (FNSA), s-a îmbogăţit în 2013 cu noi apariţii: volumele III şi IV din seria de Opere Mihail Sebastian, cuprinzând o primă parte din publicistica scriitorului; un prim volum din jurnalul lui Titu Maiorescu şi două volume din opera lui Ion D. Sîrbu. Ar mai fi şi altele de amintit, dar să sperăm că vom reuşi, în săptămânile următoare, să dăm o idee despre evoluţia acestei colecţii de editare sistematică şi ştiinţifică a scriitorilor noştri clasici şi contemporani, completată cu ediţii recapitulative de traducere din opera marilor scriitori din literatura universală (Proust, Shakespeare; urmează Baudelaire). Să notăm deocamdată că, în 2014, cu alte apariţii promise (Ibrăileanu I-II, Topîrceanu I-II, Arghezi XI, Agârbiceanu I-II, Slavici XI-XII, Lovinescu I-II), colecţia „Opere fundamentale” va ajunge la realizarea cifrei rotunde de 150 de volume. De 15 ianuarie 2014, Ziua lui Mihai Eminescu şi Ziua Culturii Naţionale, FNSA a editat un catalog complet al colecţiei de „Opere fundamentale”, descriind toate apariţiile, de la început, din anul 2000, şi până în 2014, la cele aflate în pregătire şi preconizate să fie tipărite cât mai curând. E un ghid util pentru oricare iubitor al restituirii operelor din patrimoniul nostru cultural în regim de ediţie critică sau ediţie recapitulativă, sumativă sau selectivă.
Fluctuaţia valorizărilor
Opera lui Ion D. Sîrbu, editată în colecţia „Opere fundamentale”, intră în biblioteca esenţială a clasicilor. Nu ar fi fost o surpriză dacă se întâmpla în urmă cu mai mult de zece ani şi este o relativă surpriză pentru că se întâmplă acum. De ce? Am impresia că lucrurile sunt prea bine cunoscute. Imediat după 1990, proza (romanele Adio, Europa! şi Lupul şi Catedrala), jurnalul şi corespondenţa lui Ion D. Sîrbu au fost dintre cele mai importante dezvăluiri ale literaturii de sertar. Nu au fost prea multe, dar nici nesemnificative descoperirile postdecembriste ale unei literaturi de sertar, deşi de atunci încoace s-a tot încercat minimalizarea lor: romanul lui Lucian Blaga, confesiunile lui Petre Pandrea, jurnalul lui N. Steinhardt şi multe altele din categoria mărturiilor din interiorul infernului comunist. Nu fac acum un bilanţ, pentru că s-au făcut destule, atât în cheie pozitivă, cât şi în cheie negativă, sceptică. Ion D. Sîrbu a oferit surpriza de cea mai mare amploare, pentru că opera sa postumă şi postdecembristă (scriitorul a murit în 17 septembrie 1989) era dovada celui mai virulent rechizitoriu al comunismului românesc. Din acest motiv, evaluarea sa critică a şi urcat în mod spectaculos în primul deceniu postdecembrist, până la a fi considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori români din perioada comunistă, cu o tentativă ce părea să aibă sorţi de izbândă de a fi promovat într-un canon revizuit, după un criteriu moral al rezistenţei şi al opoziţiei. Dacă în acest interval, până în 2000, ar fi apărut o serie de Opere Ion D. Sîrbu nu ar fi fost pentru nimeni de mirare: surpriza ne copleşise pe toţi.
După 2000, lupta dintre criteriul moral şi criteriul estetic în stabilirea ierarhiei valorilor literaturii din perioada comunistă dobândeşte un oarecare echilibru, cu o tendinţă de favorizare şi restaurare a criteriului estetic. După 2000, romanele lui Ion D. Sîrbu nu mai obţin aprecieri superlative, dar jurnalul şi corespondenţa rămân în atenţia maximă a criticii literare şi a opiniei publice sau a unui interes mai larg decât cel literar. Opera lui Ion D. Sîrbu primeşte, mai recent, o apreciere moderată. Atitudinea anticomunistă din romane, tezistă şi retorică, nu este suficent de bine susţinută şi de o imaginaţie epică pe măsură, de un conflict, de o tramă şi de o tensiune, de o diversitate de personaje, suficient de bine strunite, orchestrate şi investite simbolic. Romanele sunt prea discursive, eseistice, pamfletare şi prea firave narativ. Scriitorul este întâmpinat mai cu rezerve, împins în planul secund de critica estetică. În Istoria… sa din 2008, Nicolae Manolescu îl recuperează consolator pe Ion D. Sîrbu numai în ultimul capitol, Memorialişti de ieri şi de azi, cu această observaţie a fenomenului de fluctuaţie a valorizării: „I.D. Sîrbu (1919-1989) a publicat prea puţin înainte de 1989 şi prea mult după aceea. Cota lui a crescut enorm în ultimele decenii. Astăzi plăteşte, se pare, tribut pentru exagerarea valorii unei opere onorabile, dar nu mai mult. Omul a fost incontestabil superior operei, prin caracter, dar şi printr-o biografie ieşită din comun, care ar fi putut oferi material atât pentru ficţiune, cât şi pentru memorialistică”
(p. 1431). Diagrama axiologică este descrisă exact, dar câteva menţiuni sau apostile se cer făcute. I.D. Sîrbu a publicat destul de mult şi în timpul vieţii: două romane (tot atâtea şi postume), multe piese de teatru în două volume masive (nicio piesă postumă), patru-cinci volume de proze scurte (două reeditate după 1989, dar cu nicio proză scurtă inedită). Dacă postumitatea a editat multe volume, mai ales cu secvenţe din corespondenţă, nu-i de vină scriitorul, ci aura creată. Nu e mai mare opera postumă decât opera antumă, dar e, fără îndoială, mai importantă. Biografia excepţională a scriitorului a trecut în propria ficţiune  (mai ales în romanul Adio, Europa!), dar şi a altora (Victor Petrini al lui Marin Preda). Problematizarea ei insistentă, explicită, în jurnal şi corespondenţă, a atras un interes maxim faţă de scriitor. Aşa încât, indiferent că îl considerăm pe I.D. Sîrbu un scriitor important sau un scriitor secundar, editarea lui într-o serie de „Opere fundamentale” este pe deplin justificată, pentru că interesul în jurul său a fost după 1990 maxim. Despre niciun alt scriitor român postbelic nu s-au scris atâtea monografii ca despre I.D. Sîrbu – semn sigur al focalizării unei curiozităţi mai mult decât estetice.
Romanul confesiv: jurnalul
şi corespondenţa
Care e profitul evident al acestei ediţii? După un sfert de secol de la moartea scriitorului se pune, în sfârăit, ordine într-o zonă derutantă cum este aceea a corespondenţei lui I.D. Sîrbu. Restituită în zeci de ocazii (în presa literară şi în volume restrânse, în funcţie de destinatar), avem acum întreaga corespondenţă, câtă se cunoaşte până în acest moment, sistematizată într-un singur volum (volumul II al acestei ediţii) şi ordonată alfabetic după numele destinatarilor. E un mod de a contribui la clasarea/ clasificarea (adică ordonarea) pieselor dintr-un dosar, dacă nu la clasicizarea autorului. Putem avea, în sfârşit, o imagine de ansamblu asupra unui teritoriu în care s-au adus numeroase contribuţii şi restituţii secvenţiale. Întreaga perspectivă o aveau până de curând numai specialiştii subiectului – nu puţini, e adevărat, dar, totuşi, nesubstituibili unui public larg, în imposibilitate de a pune cap la cap toate fragmentele. Pe de altă parte, îngrijitorul ediţiei, Toma Velici, în colaborare cu Tudor Nedelcea, oferă suficiente informaţii despre destinatari şi împrejurările corespondenţei, ca şi suficiente garanţii că restituirea a fost făcută cu respectarea fidelă a documentului. În foarte multe cazuri, I.D. Sîrbu a păstrat în arhiva proprie al doilea exemplar al scrisorii bătute la maşină. E ciudat însă că multe finaluri de scrisori s-au pierdut, poate pentru că autorul rezerva încheierea, ultima filă, pentru o continuare de câteva rânduri în manuscris, adăugată numai primului exemplar, cel expediat. Dar faptul că şi-a păstrat în copii o bună parte din corespondenţă dovedeşte că era conştient de importanţa acestor pagini pentru posteritate. De altfel, a şi corespondat cu N. Carandino, mai ales, dar şi cu Virgil Nemoianu, cu gândul de a alcătui volume speciale de confesiuni în dialog, mărturii semnificative pentru o operă postumă, operă ce se constituia vădit din această voinţă de mărturisire, din datoria de martor şi mai mult decât orice cauză, din presiunea interioară a unui spirit independent a cărui luciditate critică nu suportă să fie cenzurată. Opera sa confesivă sau ficţională izvorăşte camilpetrescian din această dramă a lucidităţii.
Are dreptate Eugen Simion în prefaţa la volumul de corespondenţă să considere întreg acest documentar epistolar romanul autobiografic al unui scriitor incomod. De unde atâta sarcasm şi ironie la I.D. Sîrbu, spirit format în cultul lui Lucian Blaga? O viaţă profund marcată de nenoroc, un destin nefast ar fi cauza cauzelor. Urmează, între pricini, situaţia ingrată a unui stângist dezamăgit, ca Petre Pandrea (cum bine observă iarăşi Eugen Simion) ăi, am putea adăuga, ca alt mare dezamăgit, Miron Radu Paraschivescu, însă fără cedările şi compromisurile acestuia. Filoanele dramaticei sale existenţe pot fi reconstituite în mare măsură (dar nu în totalitate) din aceste scrisori. În acest roman autobiografic se întretaie planurile vieţii intime, sociale şi existenţiale a lui I.D. Sîrbu: „roman de familie, romanul unui destin care nu se înţelege în niciun moment şi niciun chip cu o istorie haotică şi violentă, roman acut existenţial, romanul unui ardelean revoltat exilat în mediu valah de un regim ideologic la care aderase înainte ca regimul să vină la putere, în fine, romanul indirect, subiectiv, dramatic, al unei generaţii (generaţia pierdută)” – după cum constată Eugen Simion, cu o deplină claritate a gândului.
Tabloul corespondenţilor este mai bine configurat în această restituire sistematică a scrisorilor lui I.D. Sîrbu. Cui i se confesează el mai mult, în cine are mai multă încredere, cine îl stimulează să se confeseze? Am putea stabili o ierarhie a destinatarilor, după numărul de pagini confesive care le sunt trimise. Pe primele trei locuri se situează Virgil Nemoianu (cu 49 de scrisori, în aproape două sute de pagini în această ediţie), Ion Negoiţescu (căruia îi sunt adresate 34 de scrisori, totalizând o sută cincizeci de pagini) şi Nicolae Carandino (cu 11 scrisori lungi, eseistice, într-o sută de pagini de corespondenţă). Printre confesorii preferaţi sunt şi Eta Boeriu şi soţul ei (cărora le sunt adresate împreună 17 scrisori, iar după moartea Etei, numai soţului ei, alte şase scrisori, cu un total de aproape o sută de pagini), Mariana Şora (28 de scrisori în şaptezeci de pagini), profesorul Liviu Rusu (16 scrisori în ăaizeci de pagini), Deliu Petroiu (39 de scrisori în cincizeci de pagini). Într-un al treilea eăalon i-am situa pe Viorica Guy Marica (18 scrisori în patruzeci de pagini), Dorli Blaga (11 scrisori în treizeci şi cinci de pagini), Delia Cotruă (16 scrisori mai scurte, tot în treizeci şi cinci de pagini), Ştefan Aug. Doinaş (10 scrisori, în acelaăşi spaţiu confesiv de treizeci şi cinci de pagini), Elisabeta Pop, secretar literar la Teatrul din Oradea (20 de scrisori în treizeci de pagini). O menţiune specială merită grupajul de 18 scrisori, cu un total de aproape şaptezeci de pagini, adresate în comun prietenilor din Germania Elisabeth Axmann-Mocanu, Edmund Pollák şi Ion Negoiţescu. Nu intru în temele şi problemele de conţinut ale scrisorilor, pentru că ar necesita o exegeză întinsă, în bună parte dezvoltată în numeroasele studii consacrate scriitorului (monografii sau articole). Remarc faptul îmbucurător că ediţia aduce câteva zeci de scrisori inedite, deci ea înseamnă mai mult decât suma restituirilor parţiale anterioare. Sunt restituite, de asemenea, o sută cincizeci de pagini de jurnal inedit, dintr-un manuscris al anilor 1952-1953, ce-şi aşteaptă integrarea în interpretarea de ansamblu a operei confesive a lui I.D. Sîrbu. Prin urmare, ediţia îngrijită de Toma Velici şi Tudor Nedelcea oferă, pe lângă sistematizarea unui vast fond documentar, şi surpriza unui bogat material inedit (jurnal şi corespondenţă) din romanul autobiografic al mărturisirilor lui I.D. Sîrbu, fapt ce-i sporeşte importanţa.
Ediţia nu va continua?
Privită în întregul ei, ediţia de jurnal şi corespondenţă din opera lui I.D. Sîrbu are numeroase avantaje şi calităţi, puse în valoare de realizatorii ei: două studii introductive de Eugen Simion, jalonând principalele idei critice (unul la fiecare volum); o cronologie detaliată, bazată pe toate sursele documentare cunoscute până acum, echivalând cu o schiţă biografică; o notă lămuritoare asupra ediţiei; anexe şi material auxiliar (variante, articole şi interviuri ale lui I. D. Sîrbu); note şi comentarii (unde ar fi fost bine să avem un scurt istoric al relaţiilor cu destinatarul şi chiar unele referinţe despre el, în cazul unor nume mai puţin cunoscute, chiar dacă sunt lămurite în note de subsol); extrase din referinţele critice despre jurnal şi corespondenţă, la ambele volume; un foarte util indice de nume, după care putem studia trimiterile scriitorului la personalităţile evocate; ilustraţii (fotografii, reproduceri de manuscris). Realizatorii acestei ediţii nu promit continuarea ei cu editarea prozei, a teatrului şi a publicisticii, probabil datorită dificultăţilor de a găsi subvenţie de stat sau finanţare privată. Ar fi păcat să rămână numai la atât, deşi ceea ce e făcut e bine făcut. Sau tocmai de aceea e păcat ca ediţia I.D. Sîrbu să nu fie continuată.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper