Interviuri literare

Un articol de CONSTANTIN CUBLEŞAN

Interviul, ca specie literară, poate deveni în timp un autentic document, privind atitudinea şi modul în care un scriitor sau altul se raportează la epoca sa. Fără îndoială, importantă este abilitatea reporterului în a conduce discuţia, în a-l provoca şi a-l determina pe cel intervievat la o abordare cât mai frontală (cât mai francă) a problemelor  puse în discuţie. Volumul de interviuri la care ne referim (Viorel Cacoveanu, „Interviuri literare“, TipoMoldova, 2014), a avut, după cum ne încredinţează autorul, o istorie mai aparte. Realizate în perioada 1988-1989 şi publicate, cu o singură excepţie, în revista clujeană „Steaua“, au suportat la vremea respectivă intervenţii din partea „cenzurii“, versiunea prezentată acum în carte, după douăzeci şi cinci de ani, reprezentând, de fapt, textul integral, „aşa cum au fost lucrate de autor şi intervievaţii săi“. În anii aceia, instituţia cenzurii era de-acum de mult desfiinţată, dar veghea asupra conţinutului de idei, mai bine zis a abordărilor politice din respectivele texte, revenind redactorilor publicaţiei. În ceea ce priveşte temele dezbătute în aceste dialoguri, ele nu puteau prezenta atunci vreun pericol, în schimb, protagoniştii lor, ca individualităţi scriitoriceşti, erau în bună parte consideraţi a fi incomozi. De aici, cu siguranţă, circumspecţia celor ce girau publicarea textelor şi zelul în a îndrepta anumite exprimări, procedeul cel mai comod fiind eliminarea pasajelor dubioase. Reporterul nu ne indică acum, în nici un fel, care au fost acele eliminări, dar nici nu era nevoie. Simpla enumerare a intervievaţilor sugerează posibila rezervă manifestată în redacţie: Ioan Alexandru, Ion Băieşu, Augustin Buzura, Ion Lăncrănjan, Adrian Marino, Octavian Paler, Alexandru Paleologu, Tudor Popescu, Valentin Silvestru, Eugen Simion şi Mircea Zaciu. Nume grele, cum se zice, care, fiecare luat în parte, nu prezenta nimic problematic (sau, cel puţin, nu de natura unei… ameninţări strategice), dar, reuniţi între copertele volumului, dădeau imaginea unei elite ce făcea o figură oarecum aparte în corul oportunist al atâtor scriitori din epocă, ei nefiind câtuşi de puţin angajaţi în activismul ideologic pe care îl recomanda (îl solicita, îl impunea) partidul, tuturora. Mai ciudat este faptul că, în toţi anii de după aceea,  Viorel Cacoveanu n-a reuşit să-şi publice cartea, nici o editură neoferindu-i găzduire. Citindu-i deci interviurile acum, nedumerirea rămâne aceeaşi. Pentru că textele nu conţin nici un fel de idei păgubitoare, nici pentru autori (ba dimpotrivă!), nici pentru societatea actuală. Cu atât mai mult cu cât temele abordate vizează în principal iluminarea diverselor aspecte ale personalităţii celor intervievaţi, ei rostindu-se, cel mai adesea, ca într-un soi de mărturisire de credinţă. Ioan Alexandru îşi defineşte poezia, creaţia sa în general, ca fiind izvorâtă din fiinţa satului natal, a satului tradiţional ardelenesc, fără de care el însuşi nu s-ar fi putut revela: „Satul meu este triadic aşezat dintotdeauna. Întâi este dealul unde odihnesc cei adormiţi în jurul turlei sanctuarului, a clopotelor; aici se întreţes legăturile cu Fiinţa supremă a sufletului. Apoi este natura neprihănită a plantelor şi a seminţelor, a animalelor, a mielului şi a mânzului, a păsărilor şi a sălbăticiunilor pădurilor. Cel de al treilea strat este cel al Cuvântului, al Scripturilor, în care este cuprinsă istoria omului, inclusiv lumea neamului tău, istoria strămoşilor. Fără aceste trei legături puternice cu Absolutul Persoană, cu Natura şi cu Istoria cred că o operã nu poate dobândi viabilitate şi credibilitate de mai lungă durată peste vama şi puterea vremilor“. Misionarismul ardelenesc pe care şi-l asumă Augustin Buzura e exprimat cu o profundă autocenzurare a condiţiei scrisului său: „Viaţa se trăieşte şi nu se recuperează (…) Dacă aş fi ajuns la concluzia că pot fi mai folositor în altă parte, aş fi făcut-o imediat, fără urmă de ezitare. Am renunţat la o profesie care mi-a fost foarte dragă – medicina – convins că sunt mai util dincoace. N-am dat niciodată înapoi, dar nu mi-au plăcut gesturile spectaculoase şi inutile şi nici planurile din «cuţite şi pahară». Aşa că, deocamdată, rămân ceea ce sunt. Mult, puţin, asta pot cel mai bine. Sentimentul care mă încearcă în clipa de faţă este de neîmplinire (…) Am fost obligat să investesc mai mult timp în tipărirea cărţilor, decât în scrierea lor (…) mi-am pierdut o parte din timp şi foarte multă energie cu treburi fără nici o legătură cu meseria mea“. Adrian Marino îşi denunţă cu limpezime programul scriitoricesc, înscriindu-se într-o deschidere spre universalitate pe care doreşte a o impune culturii naţionale: „Cultura română are vitală nevoie şi de enciclopedism şi de mesianism, de idealuri absolute, de mari vise culturale, de ipoteze îndrăzneţe, de construcţii grandioase, de sisteme şi teorii chiar aventuroase (…) Cred că am încercat să aduc o contribuţie în domeniul criticii ideilor literare, hermeneuticii, teoriei literaturii, comparatismului (…) Intenţionez să perseverez în aceeaşi direcţie“. Pentru Octavian Paler, chestiunea exprimări de sine, ca scriitor, cât mai exact şi cât mai profund, e o provocare esenţială la care ţine să răspundă prin tocmai angajamentul temerar al vieţii înseşi şi pe care, la iscodirea reporterului, îl formulează apelând la sugestia parabolei: „Prin structura mea nu mă pot lipsi de lume şi de zgomotul ei. Suport mai uşor indiferenţa zgomotoasă decât liniştea desăvârşită. Cu toate acestea, am impresia că înţeleg de ce s-au dus atâţia înţelepţi în pustiu: pentru a-şi limpezi convingerile. Cele care rezistă la proba pustiului sunt cele mai profunde (…) Nu e foaia de hârtie din faţa scriitorului un pustiu? Un pustiu pe care el trebuie să-l populeze cu obsesiile sale, cu credinţele sale, cu fantasmele sale. Pagina albă, imaculată, pe care începi o carte îţi dă o anumită panică. E complexul pustiului, aş zice. Nu te poate ajuta nimeni să umpli pustiul din faţa ta, truda la care te înhami e o trudă prin excelenţă solitară, şi trebuie să te decizi (…) Iată încă o şansă pe care mi-a dat-o literatura. De a putea să-mi clarific într-un mod radical credinţele, de a înţelege care sunt credinţele fără de care nu pot să trăiesc şi cele de care mă pot lipsi, mai mult sau mai puţin uşor, fără probleme“. Mai pedant, mai meticulos, Mircea Zaciu îşi comunică programul de lucru zilnic: „Mă scol devreme, mă aşez la masa de lucru cu o cafea, scriu dimineţile, pe cât posibil; foarte rar după-amiaza, când închei ceva; niciodată  nopţile, deşi am regretat totdeauna că nu sunt un «noctambul», convins de avantajele liniştii şi atmosferei de noapte. Dovadă Liviu Rebreanu, Augustin Buzura… Îmi place să scriu continuu, nu fragmentat, după ce am purtat mai mult timp în minte ideea şi când simt că ea e oarecum împlinită“. Sensul mărturisirilor acestora pe care Viorel Cacoveanu le obţine prin întrebări insistente, meşteşugite, pot spune, îl exprimă sintetic Eugen Simion: „De ce are nevoie omul de mărturisiri? Ca să-şi descopere identitatea într-o lume care tinde să i-o distrugă şi să-şi apere identitatea într-o societate, cum este cea modernă, în care, vorba lui Sartre, totul este «un raport de raporturi»“.
Interviurile lui Viorel Cacoveanu – gazetar cu vechi ştate, dar şi prozator şi dramaturg  ce-şi are un public al său din diferite medii sociale – sunt concepute tocmai în perspectiva deconspirării intimităţii marilor scriitori de la finele unei epoci sociale şi politice în faţa publicului larg şi eterogen pentru care, pentru mulţi dintre ei, fiinţa interioară a creatorului rămâne oarecum obscură, mereu dincolo de pagina cărţii tipărite. Tocmai de aceea spuneam că aceste interviuri au şi o calitate subsumată de document, cu atât mai mult cu cât ele au fost luate în chiar crepusculul existenţial al societăţii noastre socialiste, de-acum revolute, fiind ilustrative pentru modul de a fi şi de a gândi al acestor scriitori, în tensiunea mocnită a momentului lor istoric.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper