Homo religiosus între credinţă şi neuroteologie

Un articol de DORU MÃRGINEANU

La slujba Învierii va merge la biserică să „ia lumină“ atâta lume încât adesea nu va încăpea nici în curte. Mai ales în bisericile bucureştene pe care doar ascunderea printre blocuri le-a scăpat de buldozerul urbanizării nord-coreeanizante a energumenului „Conducător“. Fără îndoială că va fi plină şi uriaşa catedrală Hramul Mântuitorului din Moscova, dinamitată de Stalin în 1931 şi reconstruită cu fonduri în mare măsură donate de cetăţeni crescuţi într-un vehement ateism statal. La fel de neîndoielnic este faptul că şi în acest an câteva milioane de musulmani vor face Hajj la Mecca, înconjurând de şapte ori Kaaba (Casa Sfântă). Iar la Kotel, Zidul de Vest al Templului din Ierusalim, lui Yahveh îi sunt adresate nu doar rugăciunile compulsive ale emblematicilor evrei ultra-ortodocşi, ci şi gândurile profunde ale membrilor discreţi ai poporului Torei, care a dat atâtea minţi strălucite. Cât despre pelerinajul de masă hinduist Kumbh, în 2013 a atras la Allahabad în jur de optzeci de milioane de credincioşi veniţi să se purifice sufleteşte prin rugăciuni şi baie rituală în apa (hiperpoluată!) a Gangelui. Omniprezenţa comportamentului religios atestă că el este specific uman, fără echivalent la vreo specie animală, general uman, evident în toate culturile moderne şi în urmele arheologice ale întregii istorii şi preistorii omeneşti.  
Evaluarea procentajului de populaţie religioasă variază în funcţie de criteriile după care cineva este considerat credincios. Dar toate estimările arată că aderenţii la o religie reprezintă o considerabilă majoritate a omenirii actuale – şase din cele şapte miliarde de pământeni – cea mai mare parte aparţinând religiilor monoteiste: peste 2,3 miliarde de creştini şi peste 1,6 miliarde de musulmani. Într-un sondaj de opinie din 2012, realizat în 57 de ţări de pe toate continentele, doar 23% dintre cei care au răspuns nu se consideră religioşi, iar atei convinşi se declară numai 13%. Cei mai mulţi atei sunt în Europa occidentală, Japonia şi China. La întrebarea „credeţi în divinităţi sau fiinţe supreme?“, 39% dintre francezi, 33% din japonezi şi 31% dintre germani au răspuns „nu“.
Într-un trecut din ce în ce mai îndepărtat, cvasi-totalitatea oamenilor credeau în fiinţe şi forţe supranaturale şi într-o existenţă activă după moarte. O atestă cu impresionantă pregnanţă măreţele catedrale din Europa occidentală (acum rămase mai ales ca atracţii turistice!), templele greceşti din tot spaţiul mediteranean, piramidele maiaşe şi aztece din America Centrală, miile de statui ale armatei de teracotă din mausoleul primului împărat Qin (în Xi’an, China), piramidele egiptene etc. etc. Coborând în proto-istoria omenirii atât de adânc cât permit descoperirile arheologice, găsim urme neolitice de cult, precum megaliţii de la Stonehenge (Anglia) de acum cinci milenii, necropola de la Cernavodă a culturii Hamangia de acum şapte milenii, monumentele de la Göbekli Tepe (Turcia) de peste zece milenii sau arta figurativă paleolitică a picturilor rupestre din peşterile din Dordogne (Franţa) şi Cantabria (Spania) de acum douăzeci–treizeci de mii de ani.
Permanenţa religiozităţii a făcut ca, printre numeroase etichete atribuite speciei umane după modelul denumirii binare homo sapiens (omul „ştiutor“), să fie şi aceea de homo religiosus. Mircea Eliade, în Sacrul şi profanul, dezvoltă ideea că omul societăţilor tradiţionale era evident un homo religiosus, pentru care sacrul era o prezenţă permanentă. Dar nici omul modern nu îşi poate şterge istoria descendenţei din strămoşii religioşi, înscrisă în subconştientul său. Defilările cu portrete ale „zeităţilor“ politice fondatoare şi ale sfinţişorilor politici locali, idolatria mausoleelor (lui Lenin, Mao etc.) şi ritualurile impuse sau cultivate în societăţi ce se proclamă laice ilustrează remarca lui Eliade că majoritatea celor care se consideră fără religie practică pseudo-religii şi cultivă mitologii degenerate. Omniprezenţa religiei face firească întrebarea dacă nu cumva gândirea şi comportamentul religios rezultă din însuşi procesul evolutiv al hominizării, religiozitatea putând fi o componentă naturală a funcţionalităţii creierului uman. Eforturile de cercetare care caută să răspundă la diferitele aspecte ale acestei întrebări au dus la constituirea unui domeniu particular al neuroştiinţelor, neuroteologia, care studiază corelaţiile dintre trăirile subiective ale spiritualităţii religioase, procesele cognitive şi fenomenele cerebrale. O astfel de preocupare ştiinţifică nu le place nici credincioşilor tradiţionalişti, care văd în ea subminarea credinţei autentice, ce nu are nevoie de justificările ştiinţei, nici ateilor militanţi, care se tem că o eventuală demonstraţie că religia este intrinsecă evoluţiei speciei noastre ar justifica-o şi ar duce la acceptarea ei. Titluri de genul „Este creierul nostru structurat pentru a produce Dumnezeu ori pentru perceperea lui Dumnezeu?“ sau „Bazele cognitive şi neuronale ale credinţei religioase“ pot şoca diverse sensibilităţi, dar primul este dintr-o revistă ştiinţifică sobră (Cognitive Processing, vol. 10, 2009, p. 293), iar cel de-al doilea este din prestigioasa Proceedings of the National Academy of Sciences of USA (vol. 106, 2009, p. 4876).
Ideea că religia apare în mod natural din funcţionarea normală a gândirii umane s-a concretizat într-un model cognitiv al religiei. Acesta arată că sensibilitatea omului de a percepe intenţiile şi dorinţele altor indivizi umani antrenează tendinţa de a atribui chiar fenomenelor naturale (vântul, fulgerul etc.) şi obiectelor neînsufleţite (ape, nori, stânci) modul de operare al fiinţelor omeneşti. Tendinţa de antropomorfizare face că atunci când auzim un foşnet în întuneric ne punem întrebarea „cine e“, nu „ce se întâmplă“ acolo. Ea a fost favorizată de selecţia naturală, căci dacă într-adevăr este un tâlhar sau un animal de pradă suntem în primejdie, în timp ce dacă nu e decât vântul, grija inutilă nu ne primejduieşte existenţa. La fel, modelul cognitiv al religiei vede în capacitatea umană de a menţine relaţii de ierarhie socială sau de coaliţie cu parteneri absenţi sau chiar imaginari dovada că imaginea umanizată a unor forţe supranaturale derivă din capacităţile cognitive naturale ale speciei umane. Este remarcabil şi faptul că religiile evoluate prescriu precepte morale accentuând importanţa proporţionalităţii între faptele bune şi răsplata divină, ca şi între păcate şi penitenţă, plus regula că trebuie să îi tratezi pe ceilalţi aşa cum ai vrea să fii tratat şi tu de ei. Preferinţa pentru interacţiuni bazate pe proporţionalitate poate fi decelată deja la copiii de trei ani, şi cercetări de psihologia cunoaşterii tot la copiii mici – ale căror caracteristici mentale sunt înnăscute, nu induse prin educaţie – au arătat preferinţa faţă de explicaţii finaliste, nu mecanistice. La întrebarea de ce sunt stâncile ascuţite, copiii au preferat răspunsul „ca să nu lase animalele să stea pe ele“, nu acela „fiindcă sunt alcătuite din mici bucăţi de material“ (Kelemen D., DiYanni C., Journal of  Cognition & Development vol. 6, 2005, p. 3). Astfel, studiile de psihologie impun concluzia că religia derivă din funcţii cognitive pre-existente ale creierului uman şi că a fost favorizată în selecţia evolutivă deoarece creează un cadru adaptat cooperării. Altfel spus, credinţa religioasă nu este un „somn al raţiunii şi eşuare în iraţional“, cum le place ateilor militanţi să o considere, ci o construcţie naturală a gândirii umane, în timp ce ateismul apare numai ca rezultat al unui efort deliberat, opus predispoziţiilor cognitive ale speciei noastre… care e şi sapiens şi religiosus!
Se ştie de mult timp că trăiri religioase deosebite (transă meditativă, viziuni) apar în mod natural la persoane sănătoase, dar pot şi să fie induse de substanţe psihotrope (LSD, psilocybin, mescalină etc.) sau prin stimulare cerebrală. Viziuni cu caracter religios au fost descrise şi ca parte a simptomelor în cazuri de epilepsie de lob temporal, schizofrenie, tulburare afectivă bipolară şi tulburare obsesiv-compulsivă. Este însă ferm stabilită experimental o distincţie netă între spiritualitatea patologică, aceea indusă farmacologic şi experienţa religioasă naturală. La această concluzie au ajuns numeroase studii experimentale, printre care cele care au evidenţiat activitatea cerebrală asociată specific cu meditaţia la călugări budişti tibetani şi cu rugăciunea la călugăriţe franciscane. O perspectivă cuprinzătoare asupra mecanismelor cerebrale ale trăirilor spiritualităţii meditative o oferă lucrarea monumentală Zen and the Brain (MIT Press, 1998) de James Austin, profesor de neurologie şi practicant al meditaţiei budiste Zen.
În final, se poate oare afirma că rezultate ştiinţifice de genul celor menţionate legitimează credinţa religioasă într-un Spirit Creator al lumii? Evident, nu, căci neuroştiinţa evidenţiază cum funcţionează creierul, arătând doar că religiozitatea corespunde unor caracteristici naturale ale gândirii omeneşti. Atunci, se poate oare afirma că rezultatele neuroteologiei atestă că Divinitatea nu este decât un subprodus al evoluţiei creierului omenesc, astfel că nu există decât materie? La fel de evident, nu, căci neuroteologia poate să explice doar imaginea omenească a Divinităţii şi nu are nimic a face cu alternativa filozofică între materialitate sau dualitate spirit–materie. Aşa că, ştiinţa şi credinţa îşi continuă fiecare drumul propriu!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper