Geniul lui Riccardo Muti sau Manon Lescaut la Opera din Roma

Un articol de COSTIN POPA

Director de onoare pe viaţă al Teatrului de Operă din capitala Italiei, Riccardo Muti dirijează „in loco“ în fiecare stagiune câte o nouă producţie-eveniment. Pentru sfârşitul lui februarie şi începutul lui martie titlul ales a fost Manon Lescaut de Puccini, în regia Chiarei Muti, fiica de 41 de ani a maestrului, prilej cu care a fost marcată o multiplă premieră: debutul în rolul titular al celebrei soprane Anna Netrebko, la prima sa prezenţă pe scena romană, ca şi întâia colaborare cu faimosul şef de orchestră. De aici au provenit şi o parte din protestele sindicale care au pus sub semnul întrebării, până în ultimul moment, reprezentaţia inaugurală. Alături de revendicări specifice, a fost acuzat conflictul de interese dintre dirijor şi regizoare, ca şi onorariul uriaă oferit divei mondiale pentru cele trei spectacole pe care le avea de cântat. Însuşi primarul Romei a intervenit şi chiar a ameninţat cu desfiinţarea ansamblurilor teatrului, dar, până la urmă, s-a căzut la pace şi premiera a putut avea loc, onorată de prezenţa preşedintelui Italiei, a altor oficialităţi.
Pictură sonoră
Am văzut al doilea spectacol, un matineu care îmi stăruie în memorie în primul rând graţie puternicei personalităţi a lui Riccardo Muti, 73 de ani în 2014. A forjat o orchestră de excepţie care îşi depăşeşte prestaţiile anterioare. Pot depune mărturie pentru creşterea calitativă faţă de anii trecuţi, dacă mă gândesc la un spectacol din 2007 cu Traviata, sub altă conducere muzicală. În martie 2014 ireproşabile au fost transparenţa compartimenului de coarde, tonul cald al „lemnarilor“, percutanţa alămurilor, toate contopite într-o sonoritate unitar închegată, din care au răzbătut impulsurile de expresie induse de baghetă. Remarcabilă a fost calitatea lui Muti de a doza sunetul, niciodată excesiv în relaţia cu cântăreţii, dar hiperbolizat în momentele de intens dramatism, când maestrul – care conduce aşezat pe scaunul dirijoral, privind adesea partitura (deşi sunt convins că o ştie pe dinafară) – se ridică în picioare ca un magician, impunând exprimări esenţiale, fie pentru scenă, fie pentru fosă.
Scânteierile briliante au străfulgerat încă de la început, atacurile fulminante au subliniat momentele-cheie, diafanul şi rafinamentele au indus atmosfera de salon din actul secund, iar în cel ultim tensiunea dramatică a însoţit aria sopranei „Sola, perduta abbandonata“, forţa a alternat cu unduirile emoţionante, mergând către un cutremurător final. Cunoscutul Intermezzo dinaintea actului al III-lea a fost o bijuterie simfonică: tristeţe, prevestiri sumbre, frământări dureroase, tumult, ameninţări funebre (timpani implacabili), calm întrepătruns cu răbufniri de revoltă, încheiere în apoteoză. O pictură sonoră.
Vocile care clamează că, sub bagheta lui Muti, orchestra de la Teatro Costanzi din Roma se află în rândul celor mai mari ansambluri europene de operă sunt deja multe. O adaug pe a mea.
Strălucire şi expresivitate
Pentru Anna Netrebko, 42 de ani şi jumătate, rolul puccinian se situează în linia pe care o promovează în acest moment al carierei, intrarea în teritoriul liric – spint, direcţionare potrivită venită din evoluţia vocii sale spre o largă consistenţă timbrală. Glasul catifelat, de dulceaţa mierii, cu irizaţii strălucitoare şi amplă înveşmântare a auditoriumului, dominator peste ansambluri şi parteneri, se mlădiază în fraze de impecabilă cantabilitate, de structurare atentă a culorilor şi a emoţiilor. Accentele vehemente sunt bine cumpănite, extremele acute au panaş fastuos. Mă gândesc la nota de Do din scena cu Geronte din actul secund „L’ora, o Tirsi…“, pe care şi regizoarea parcă a dorit s-o pună în valoare, impunând stop-cadru celor din scenă. A fost un sunet întrucâtva mai bine atacat decât cel identic, din precedentul duet cu Lescaut.
Trăirea eroinei este intensă şi, chiar dacă reţinut cochetă în primul act, pare că se aruncă inconştient în aventură, în următoarele se arată pasional dăruită dragostei pentru des Grieux şi tulburător cutremurată de finalul tragic. În tot acest parcurs, în pofida luxului exorbitant din actul al II-lea, premoniţia deznodământului o urmăreăte (impresionantă şi pilduitoare rostirea plină de tristeţe „Oh, sarň la piů bella!“ dinaintea sosirii lui des Grieux). Pentru expresivitate, frumoasa Anna Netrebko sacrifică uneori fluenţa frazei prin respiraţii neaşteptate (aria „In quelle trine morbide“ din actul secund, în ansamblul ei, model de emoţionalitate), dar dăruieşte culori nebănuite pe fir de glas („No, non voglio morir“) ultimei chemări „Sola, perduta, abbandonata“, alături de strigătul de deznădejde.
Soprana rusă, desăvârşită cântăreaţă-actriţă, se află într-un moment de vârf al carierei, aşa încât construcţia noilor personaje pe care şi le-a propus se cere urmărită.
Un tenor de perspectivă
De origine azeră, Yusif Eyvazov, aproape 37 de ani, un nume puţin cunoscut pe eşichierul liric internaţional, a intrat brusc la Opera din Roma într-o lume de staruri. S-a descurcat bine. Porneăte la drum cu o voce solid timbrată, extinsă fără probleme în registrul acut, în care se dezvoltă spectaculos cu sonorităţi bogate, pline de „squillo“, în atacuri spinte, cu incisivitatea mult dorită. Arcele largi ale discursului muzical îi convin de minune, frazele – romantic şi poetic expuse – includ şi exprimări moi (aria „Donna non vidi mai“ din primul act) sau pline de elan de îndrăgostit (duetul cu Manon din actul secund). Formidabile au fost lungimile frazelor din finalul ariei „No! pazzo son! Guardate…“ (actul al III-lea) şi din arioso-ul „Vedi, vedi, son io che piango“ (actul ultim). Şi, sunt convins că dacă dirijorul ar fi elongat tempii în amintitul pasaj din actul al III-lea, Eyvazov ar fi oferit şi mai multă expresivitate. Numai că Riccardo Muti este exponentul echilibrului şi al coerenţei, fără abateri de la unitatea întregului.
În plan dramatic, implicarea artistului Eyvazov a rămas în urma vocalistului. Cel puţin în acest stresant debut sub o baghetă atât de prestigioasă şi cu aşa o parteneră. Evoluţiile tenorului pe scene mari vor continua, sunt convins.
Celelalte roluri au prilejuit compoziţii deosebite din unghi caracterial şi muzical, în primul rând pentru basul Carlo Lepore (Geronte di Ravoir) şi mezzosoprana Roxana Constantinescu (Madrigalistul). Deşi prezentă într-un rol extrem de mic din actul secund, tânăra artistă româncă şi-a arătat clasa prin eleganţa cântului, prin frazarea subtilă cu inflexiuni de extracţie barocă.
Alături de ei, tenorul Alessandro Liberatore (plăcută voce lirică în Edmondo), baritonul Giorgio Caoduro (glas frumos în rolul Lescaut, cu note acute ce-şi pierd întrucâtva sonoritatea), apoi tenorii Andrea Giovannini (Maestrul de dans) şi Giorgio Trucco (Lampagiul), baăii Stefano Meo (Hangiul), Paolo Battaglia (Căpitanul) şi Gianfranco Monresor (Sergentul, insuficient în singura sa replică „Nessun si muova!“ de la finele actului al doilea).
Fost colaborator al lui Riccardo Muti în vremea directoratului muzical al acestuia la Teatro alla Scala, Roberto Gabbiani a pregătit şi aici, exemplar, Corul Operei din Roma.
Obsesia izolării şi a deăertului
Trei producţii de operă a semnat până acum, ca regizoare, actriţa Chiara Muti, debutantă în teatrul liric în 2012. A propus pentru Manon Lescaut o viziune clasică, de epocă, pe care a filtrat-o ideatic prin prisma obsesiei deşertului în care se petrece ultimul act al tramei, loc al deportării eroinei, urmată voit de iubitul ei. În decorurile lui Carlo Centrolavigna dezolantul peisaj american este prezent încă din primul act, la Amiens, când pare că eroii vin din acel spaţiu sau, cel puţin, trăiesc cu el în spirit. În portul Le Havre (actul al III-lea), închisoarea este mărginită de dunele de nisip, pe malul oceanului, unde catargele unei corăbii se profilează în zare. Chiar şi în extrem de opulentul palat parizian al lui Geronte (actul secund), în scena arestării lui Manon, imensele ferestre lasă brusc să se vadă nemărginirea deşertului. Un palat într-un deşert… suflete într-un deăert… speranţe irosite într-un deşert.
Costumele desenate de Alessandro Lai sunt frumoase şi variate, pe nuanţe pastelate, fidel încadrate în epocă. Pentru capa de blană (criticată de ecologişti!) a Annei Netrebko, pentru pălăriile extravagante, materialele rochiilor şi bijuteriile purtate de divă, s-a recurs la firme italiene renumite. Aşa cum stă bine unei producţii de excepţie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper