Feţele războiului

În acelaşi timp cu dascălul maramureşan Paul Alexa (vezi Nicolae Constantinescu, „Feţele războiului”, Cultura  nr. 7/458, p. 27), îşi aşternea gândurile pe hârtie, în contextul aceluiaşi război, bucovineanul Vasile Tomuţ, „ţăran din satul Botoşana, judeţul Suceava”, ale cărui versuri, adunate, de asemenea,  într-un caiet, i-au fost aduse la cunoştinţă etnomuzicologului Constantin Brăiloiu de către fiul lui Vasile, Costan Tomuţ, în septembrie 1934, la zece ani după decesul celui care le scrisese: „Şi<->au murit – scrie fiul – în 1924 fiind răcit”. După alţi zece ani, de data aceasta către sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1944, Brăiloiu editează, sub egida Societăţii Compozitorilor Români, Publicaţiile Arhivei de Folklore XIII, „Poeziile soldatului Tomuţ din războiul 1914-1918”, Bucureşti, 1944, din care, cu petite, doar zece pagini conţin cele 1.123 versuri rămase de la poetul-soldat de acum aproape 100 de ani. Restul plachetei cuprinde studiul istorico-filologic şi folcloristic al eruditului comentator care supune „producţia poetică” a ţăranului din Botoşana unei analize strânse, model de investigare a unui asemenea tip de creaţie, în urma căreia Brăiloiu conchide, într-o primă instanţă, că „versurile lui sunt aproape întocmai asemenea celor nescrise ale poporului; apoi ne-am putut da seama că puţinele deosebiri se datoresc instrucţiei şcolare, şi de aici tragem dovada că firea pe de-a-ntregul orală a poeziei populare este o însuşire de căpetenie, nu întâmplătoare, a ei (subl. mea N. C.), alfabetul îndreptând-o negreşit spre arta cultă” (oare? – n.n. N.C.) (p. 33). Iar, în final, alte observaţii pline de miez: „Versurile lui Tomuţ le-a scris un ţăran cu oarecare ştiinţă de carte, de unde unele abateri de la tehnica populară, cât şi reminiscenţe din cărţi, poate chiar din ziare. În filele manuscrisului stau laolaltă versuri ţărăneşti ştiute, foarte multe variante ale unor teme cunoscute, în sfârşit o seamă de bucăţi personale sau bănuite atari de noi. Dovedesc acestea că Tomuţ este unul din creatorii poeziei populare? Nimic nu ne îndrituieşte să o credem: ceea ce nu a trecut în folosinţa obştei ţine, cum am arătat, de arta cultă; ceea ce a fost întâlnit şi la alţii nu poate fi pus fără greş în seama lui. Naşterea poeziei populare rămâne mai departe o taină” (p. 68). Raţionalistul şi scientistul Constantin Brăiloiu plăteşte un mic tribut atitudinii romantice încă pâlpâind în epocă, dar afirmă, independent de R. Jakobson şi P. Bogatîrev („Die Folklore als eine besondere Form des Schaffens /Folclorul ca formă specifică a creaţiei”, 1929, trad. rom. 1983) importanţa acceptării de către colectivitate („obşte”) a unui bun pentru ca acesta să devină folclor. Pentru cei doi savanţi ruşi/sovietici era un adevăr indiscutabil faptul că „în folclor sunt confirmate numai acele forme care pentru colectivitatea respectivă sunt potrivite din punct de vedere funcţional” sau încă mai aproape de opinia lui Brăiloiu, „o operă devine fenomen folcloric numai odată cu acceptarea ei de către colectivitate”.
Avem aici răspunsul la întrebarea/îndoiala în legătură cu apartenenţa compunerilor lui Vasile Tomuţ şi Paul Alexa la zona folclorului, a poeziei populare, chiar dacă cele două scrieri manuscrise au rămas decenii întregi necunoscute, nu au circulat decât, poate, în   cadrul restrâns al familiei, nu şi-au modificat nici cu o singură iotă forma stângace pe care cei doi o dăduseră „verşurilor” lor – şi folosesc aici „verş” în dubla accepţie pe care o dă Brăiloiu cuvântului: „1) O poezie cât de cât cărturărească şi menită să fie cântată” (precizare importantă atâta timp cât vine de la un muzicolog – n.n. N.C.) „şi 2) un caiet manuscris cuprinzând mai cu seamă asemenea poezii”. În fine, „verş” mai poate fi întâlnit şi cu sensul de text funebru, compoziţie versificată, pusă pe hârtie şi citită/recitată/cântată de către dascăl/diac la înmormântarea cuiva, aşa cum apare explicit într-o însemnare manuscrisă din caietul lui Neculae Clonţea din Viştea de Sus, Făgăraş, jud. Braşov, Mss. 40 B, „Verş de înmormântare la un soldat căzut pe câmpul de luptă” (Cf. „Scrieri ţărăneşti. Documente olografe din Arhiva IEF”, antologie de Laura Juga-Iliescu (Coordonator), Anca Stere, Cristina Neamu, Cheiron, 2005; tot de aici aflăm că „poeziile soldatului Tomuţ” se află în Arhiva IEF, Mss.38; ar fi de dorit ca şi caietul maramureşanului Paul Alexa sau măcar o copie a acestuia să fie depuse şi înregistrate într-o arhivă serioasă).
Modelul „verşului” funebru îi inspiră lui Vasile Tomuţ „Versul în păratului” (= „împăratului”) prilejuit de moartea Împăratului Franz Ferdinand, decedat în 1916: „Frunzuliţă lemn uscat/ Pria bunul nostru-mpărat/ Astăzi au repausat/ Şi-n foc mare ni-au lăsat/ Precum las-un om când moare/ Copilaşii lui ce-i are/ Aşa şi iel ni-au lăsat/ În foc  mare ne-ncetat”. Bucovineanul Vasile Tomuţ, cetăţean al Imperiului Austro-Ungar, înrolat în armata „drăguţului de-mpărat”, reconstituie, în versuri simple, chiar stângace, biografia „conducătorului iubit” („pria bunul nostru-mpărat”), laudă ordinea impusă în ţară („În lume cât am trăit/De tot creştinu-ai grijit/Un copil de s-au născut/Tu îndată l-ai ştiut/Şi prin cărţi l-ai  iscălit/Şi n-au rămas prăpădit/Cum am rămas astăzi noi/În gre(a) vreme de război”), filotimia şefului statului („Ni-ai dat drepturi la oricare/ Ni-ai dat pâne, ni-ai dat sare/ La toţi bine ni-ai făcut/ Cinste mare am avut”), deplânge dezordinea care s-ar putea instaura după moartea Împăratului („Dar acum şti Domnul Sfânt/ Câte-on<m> trage pe pământ/ Câte legi or mai ieşi/ Şi câte putem păţi”), evocă dificultăţile întâmpinate de cel decedat în timpul vieţii, pierderile uriaşe din timpul războiului, încheind cu formula creştinească „Dumnezeu sfântu te ierte”.
Sunt multe elemente comune între „epopeea bravului soldat Alexa” şi „poeziile soldatului Tomuţ”, similitudini generate de fundalul  comun, de experienţa similară trăită de cei doi români, oameni simpli, cu puţină ştiinţă de carte, puşi în faţa unei situaţii-limită, confruntarea cu moartea în străini, departe de spaţiul matricial al satului, de familie, de neamuri. Claude Karnoouh remarcă „mioritismul” multor secvenţe din înscrisurile lui Paul Alexa. Grija de a muri în locuri străine, de a nu fi îngropat, jelit cum se cuvine îl domină şi pe Vasile Tomuţ care scrie în „Alt vers de Despărţire”: „Şi unde-i fi ieu picat/Nu-i nici   popă de-ngropat/Nu-i nici apă de scăldat/Nici fimei de aşezat/Nu-i fi tu să mă boceşti/Straie albe să-mi croieşti/N-am lacră cu floricele/Să plângă niamurle mele…”
Constat că în seria de „Opere/Oeuvres”, traducere şi prefaţă de Emilia Comişel, Editura Muzicală, I-VI, 1967-1988, placheta „Poeziile soldatului Tomuţ” (1944) nu este cuprinsă, deşi Iordan Datcu apreciază că studiul introductiv la aceasta este „o contribuţie de mare interes ştiinţific”. Cu toate acestea, contribuţiile de etnomuzicologie au prevalat în faţa editorilor şi comentatorilor operei lui C. Brăiloiu, încât un volum recuperator, apărut relativ recent, „Mémoire vive/Memorie activă. Omagiu lui Constantin Brăiloiu”, sub direcţiunea lui Laurent Aubert, Musée d’Ethnographie de Genève, 2009/Muzeul Ţăranului Român, 2011, dotat cu un excelent aparat critic, nu menţionează „Poeziile” nici măcar într-o notă, oricât de „prizărită”, sub o pagină oarecare. Să fi căzut „Poeziile soldatului Tomuţ din războiul 1914-1918” victimă cenzurii nemiloase care s-a exercitat asupra operei lui Brăiloiu în deceniile de după stabilirea sa în străinătate? Tot ce-i posibil, mai ales dacă ne gândim că începutul recuperării, prin publicare în România, a operei sale se situează la aproape zece ani după moartea savantului şi se datorează în mare măsură, în cea mai   mare măsură, abnegaţiei fără margini a fostei sale studente, profesoara Emilia Comişel. Probabil că „poeziile lui Tomuţ” au fost excluse de la bun început de la publicare, în virtutea principiului „acum nu e momentul”, date fiind implicaţiile istorico-sociale ale textului „naiv” al soldatului bucovinean, în primul rând, realitatea de necontestat care îi pusese pe ostaşii de etnie română din armata austro-ungară să lupte, în prima parte a războiului, împotriva Rusiei, situaţie agravată din august 1916, odată cu intrarea României în război, aspect valorificat ceva mai târziu în opere literare de răsunet precum „Pădurea spânzuraţilor”  de Liviu Rebreanu.
Aceeaşi „reticenţă” pare să fi funcţionat şi în întârzierea cu care manuscrisul „bravului soldat Alexa” a văzut lumina tiparului.
Arhivele publice şi particulare au încă o mulţime de documente de istorie neoficială, dar pe deplin vorbitoare despre istoria noastră recentă.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper