Faţa întunecată a Lumii sau Teoria Haosului de von Trier . „Nymphomaniac” şi Trilogia Depresiei

1. Preambul
(cu scenă de întâmpinare)
Ca majoritatea pasionaţilor de von Trier, nerăbdător să-i văd ultima creaţie şi fără să ştiu când şi dacă se vor suprapune în programul cinematografelor cele două părţi ale lui „Nymphomaniac“, am văzut filmul… cum nu trebuie: mai întâi prima parte şi abia peste câteva săptămâni partea a II-a. Între cele două vizionări am rămas suprins de apariţia cronicilor adresate doar primei părţi (pe care nu le-am citit din principiul… nerespectat al integralităţii), aşa cum în prezent sunt surprins de acele cronici scrise doar pentru partea a II-a. Filmul este perfect unitar, ilustrat pe capitole (8), aşa cum ne-a obişnuit demult regizorul şi nimic nu recomandă discuţia separată a celor două părţi, în care filmul a fost împărţit arbitrar, doar pentru vizionare, din considerente independente de voinţa regizorului.
Din păcate, lipsa răbdării care a cuprins pana unora dintre cronicari a avut grave consecinţe asupra unităţii interpretării filmului, care s-a văzut astfel pulverizată, golită de sens, sub povara malpraxisului jurnalistic. Este deja ilustru cazul lui Cristian Tudor-Popescu care a ieşit fascinat de la vizionarea primei părţi (scriind o cronică laudativă, „Sexul lui Dumnezeu“) şi dezamăgit după partea a doua, care i-a furnizat motive să scrie de data aceasta o cronică demolatoare („Pornografia şi prostia“) în care constată că „întregul edificiu metafizic ridicat în Vol. I, pe care l-am comentat sub titlul «Sexul lui Dumnezeu», se duce sulii de suflet. După ce am pledat pentru ridicarea interdicţiei de difuzare a lui Nymph II, ceea ce nu regret nicio clipă, zic că ar face bine chiar iubitorii de von Trier să renunţe a-l mai vedea“ (!?).
Personal, după vizionarea integrală, cred că avem toate semnele. Multitudinea de teme şi adâncimea sensurilor, precum şi infinitatea interpretărilor pe care filmul le suscită, mergând până la antagonismul ireconciliabil al unora, sugerează că suntem în prezenţa unei capodopere.
2. Seligman. Critica raţiunii cea de toate zilele („A şti pe de rost înseamnă a nu şti“, Montaigne)
Filmul „Nymphomaniac“, sub aparenţa concentrării exclusive pe experienţele unei nimfomane, are de fapt nu unul, ci doi protagonişti principali – Joe, nimfomana, şi Seligman, intelectualul evreu – simbolizând sursa dihotomică a naturii umane, animalicul şi raţiunea. Cei doi sunt portretizaţi pe baza mărturisirilor făcute de Joe (o succesiune de episoade biografice) şi a raţionamentelor cu care Seligman o acompaniază; de aceea, filmul s-ar fi putut intitula şi „Nimfomana şi intelectualul“. Aşa cum Joe îl avertizează „povestea (ei) este lungă şi moralizatoare“, un adevărat „Bildungsroman“ al nimfomanei care îi oferă lui Seligman un material biografic excelent pentru exersarea raţionamentelor hermeneutice. Şi totuşi, Seligman nu reuşeşte niciodată să interpreteze direct acţiunile şi trăirile ei. Procedeul favorit este analogia, şi de-a lungul filmului ne oferă câteva duzine de analogii sofisticate, rod al unei erudiţii enciclopedice excepţionale, care însă nu se potrivesc decât arareori subiectului aflat în discuţie.
Pe măsură ce trecem de la un capitol la altul al filmului, discursul intelectual se dovedeşte tot mai puţin capabil să înţeleagă problemele de fond (etice, psihologice, sociale şi anatomice) ale biografiei lui Joe. Discrepanţele merg până acolo încât episoade abominabile, regretate tardiv de Joe (precum „Doamna H“ sau „Delirul“) sunt trecute superficial cu vederea de Seligman, care o încurajează prosteşte, spunându-i „n-ar trebui să te simţi vinovată, în literatură am întâlnit lucruri şi mai groaznice“, iar altele în care nu există nicio culpă reală (episodul pedofilului abstinent) îl transformă într-un acuzator intransigent. Devine evident că avem de-a face cu un intelectual contrafăcut, lipsit de experienţe umane fundamentale, care nu a confruntat niciodată o teorie cu aplicaţiile ei concrete, preferând să stea comod în propria bibliotecă şi să-şi imagineze lumea prin ochii altora. „Fructul cunoaşterii“ înseamnă tocmai distingerea binelui şi a răului, dezvoltarea perpetuă a categoriilor etice, ori Seligman în pofida tonelor de lecturi, pare un nou-născut inocent, neştiutor, incapabil să cântărească semnificaţia morală a întâmplărilor reale. Este falimentul raţiunii atunci când nu e balansată de o experienţă de viaţă pe măsură, iar rezultatul direct este existenţa larvară, inautentică. Portretul lui pare a fi un avertisment: „Aveţi grijă: intelectualii uneori nu înţeleg nimic!“, expresie a groazei regizorului pentru critica de film şi bolile intelectualilor, derivate cel mai adesea din hiperspecializare sau, în cazul enciclopediştilor, din lipsa echilibrării cunoaşterii teoretice, livreşti, cu experienţa directă, nemijlocită. Din acest unghi, scena finală este firească. Lipsit de capacitatea de a simţi drama celuilalt şi de a-i înţelege nevoile şi dorinţele, sexagenarul virgin apreciază în cel mai prost moment posibil – după ce Joe îi mărturiseşte decizia de a renunţa la sex şi îl numeşte „primul meu prieten“ – că e un prilej bun s-o rupă cu fecioria. Mai mult face asta fără a fi mânat de dorinţă, doar dintr-o curiozitate a cărei satisfacere îi pare la îndemână. Consecinţa directă, împuşcarea şi probabil moartea lui Seligman, pare o reacţie exagerată din partea lui Joe. Dar când a fost Joe un exemplu de comportament echilibrat sau de cenzurare a instinctelor?
3. Joe. Căutarea sinelui
prin sexualitate
„Am vrut mai mult de la apus“ ne spune Joe în mod repetat, pe imaginea crepusculară a norilor roşiatici, iar gândul la ea ne conduce spre simplitatea plină a versurilor „Everything I ever used, I have abused“ (Tiamat). Personajul Joe este dificil de prins într-un portret, iar numărul mare de episoade biografice îl complexează continuu, adâncindu-i ambiguitatea.
Ca şi în cazul tinerei P (capitolul „Oglinda“), evoluţia adolescentei Joe şi apoi a femeii mature este condiţionată de raporturile afective deficitare din copilărie. Mama ei (Kay) este o „curvă indiferentă“, iar tatăl medic, spirit ştiinţific, deşi puternic ataşat de Joe, nu poate suplini absenţa căldurii materne şi a transferului de feminitate. Dincolo de fineţea moştenită (în conformaţie şi expresie), Joe îşi dezvoltă o atitudine masculină dominată de logică, curiozitate, impulsul de răzvrătire şi instinctul de cucerire. Evoluţia lui Joe către nimfomanie nu este o consecinţă genetică, ci rezultatul propriilor căutări şi a hipertrofierii trăsăturilor masculine ale personalităţii ei.
Iubirea este pentru Joe intrarea în Biserica Suferinţei. Şi fiindcă nu poate accepta să trăiască fără orgasm, va face totul spre a-l recăpăta (şedinţe sado-maso / raporturi cu „bărbaţii periculoşi“) asumându-şi sacrificiul suprem pentru o femeie, respectiv renunţarea la copil şi la bărbatul iubit. Este momentul în care Joe ne lasă impresia că e complet atinsă de orbire. Este atât de departe de canoanele societăţii noastre, în care „religioşi sau nu, aparţinem lumii creştine care îşi recunoaşte în Iisus simbolul cel mai înalt“ (Sabato), încât comportamentul ei pare de-a dreptul monstruos. Şi asta doar fiindcă îşi asumă până la ultimele consecinţe credinţa personală că nimic din existenţa umană nu poate înlocui sau egala dorinţa sexuală. Indiferent dacă o privim cu simpatie sau nu, dacă suntem de acord sau nu, martirajul lui Joe – însingurarea, ostracizarea, renunţările dureroase – revelă dimensiunea sacră a sexualităţii şi prioritatea ei în definirea condiţiei umane. „Sursa secretă a iubirii este dorinţa sexuală“ ne şopteşte Freud, şi chiar şi în formele cele mai platonice există un gram de dorinţă sublimată. Capacitatea omului de a se îndrăgosti, de a rezona emoţional, de a străbate paradisuri este expresia trăirii artistice capabile să proiecteze estetic dorinţe sublimate. Iubirea, în schimb, sub forma ei directă, personală, oricât de importantă şi puternică ajunge să fie în viaţa unui om, rămâne versatilă, fluctuantă şi, din nefericire, cel mai adesea temporară. Mai mult, asocierile ei cu gelozia o transformă frecvent într-un resort al urii şi chiar al crimei. După o astfel de tentativă extremă o recuperează Seligman.
Şi totuşi, cum am putea explica mărturisirea, făcută spre dimineaţă, de a renunţa la sex? Se leapădă Joe de credinţa personală? Probabil că nu, dar trebuie să acceptăm că de-a lungul unei vieţi omul nu îşi este complet egal. Trăirea biologică şi dorinţa sexuală sunt cele mai afectate de apropierea bătrâneţii. Omul, în varianta extreă, poate răspunde prin înăcrire, ca reflex al frustrării şi neîmpăcării, sau cu seninătate. Spovedania lui Joe se încheie cu o iluminare, asemeni lui Ivan Ilici care are revelaţia adevărului, pe patul de moarte (Tolstoi). Forţată sau poate doar ajutată de transformările fiziologice (absenţa orgasmului, sângerări vaginale cronicizate datorate abuzului) care îi zdruncină capacitatea de a mai dobândi plăcere sexuală, Joe realizează că ar putea să recupereze o parte din ceea ce a ratat din existenţa umană: prietenia, contemplarea naturii, cultivarea frumosului, comunicarea afectivă, poate chiar iubirea. În această cheie revelatorie, care anunţă schimbarea sensului ontologic, Joe îl numeşte pe Seligman „primul meu prieten“. Este dimineaţa în care doi oameni singuratici, care nu au văzut niciodată soarele strălucind deplin deasupra lor, se bucură împreună de bucăţica de soare reflectat de nu se ştie unde. Poate fi un început de viaţă nouă. Dar cineva greşeşte.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper