Doliul, la telefonul mobil

E vremea sărbătoririi primăverii, a Mărţişorului şi a Zilei Femeii. În toată dispora, comunităţile dau în clocot. Copiii românilor învaţă poezii, învaţă dansuri populare. „Ciobănaş cu trei turme de oi”. Cu asemenea prilejuri ne dovedim identitatea, ne dovedim patriotismul. Chiar dacă de la mii de kilometri.
Ciudat este însă că aceste manifestări mă pun totdeauna pe gânduri. Aparţinem unei comunităţi, una fără graniţe, cea a românilor plecaţi cât e globul de mare. Şi ne e dor de casă. Să nu-mi spună însă nimeni că acest dor ne este trezit de repertoriul serbărilor organizate în diasporă. Să nu-mi spună nimeni că mă simt român din această pricină. Ciobănaşi am mai văzut şi pe la alţii. Dacă au trei turme de oi sau mai multe, n-am stat să număr. De asemenea, să nu-mi spună nimeni că atunci când ni se face dor, ne aducem aminte de „frumuseţile patriei”, de munţii „noştri”, de apele „noastre”. Munţi au şi alţii, ape, de asemenea.
Cred că ce ne mai ţine la un loc sunt amintirile de viaţă comunitară. Pe vremea dinaintea emigrării, trăiam evenimentele vieţii împreună, eram legaţi de aceste evenimente anume. Nu ni se face dor de ciobănaşi, nu ni se face dor de peisaje. Ni se face dor de vremea când familia se unea în jurul copilului care se însoară sau se mărită, a femeii din neam care naşte, a părintelui care moare. Eram „acasă” atunci când se aduna tot satul sau se mobilizau toţi prietenii în jurul evenimentelor majore dintr-o existenţă de om. Eram „acasă” acolo unde îi puteam asculta pe bătrânii noştri povestind despre bătrânii lor. Acum îmbătrânim prin locuri pe unde nu ne-a ştiut nimeni tineri. Umblăm prin lume şi suntem amputaţi de partea din noi a celui care am fost altădată. Un bătrân pe care nu l-a cunoscut nimeni tânăr e fără biografie. O femeie al cărei prunc nu mai e mândria unui întreg clan e ca şi când n-ar fi mamă.
Femeile emigraţiei nasc şi-şi anunţă naşterea la telefonul mobil.  Ea munceşte în Roma, bărbatul în Anglia. S-au întâlnit în vară, într-un concediu. Şi-au conceput un copil. „Ionică, ai o fată, să îţi trăiască!”. „Cum? Nu te aud!”. „Nu mai am impulsuri…E fată”.
Bunicii nu-şi văd nepoţii cu anii. Şi dacă-i văd, tot degeaba. Se uită unii la alţii zgâiţi, nu pot să-şi vorbească, nu au o limbă comună. Până să înveţe cei mici să rupă câteva cuvinte în limba celor din sat, s-a sfârşit concediul. De legat, nu-i mai leagă nimic. „Aş fi vrut să le povestesc ai cui suntem, îmi povesteşte o bunică – cum de avem noi porecla asta, cine au fost buneii buneilor lor. Până să înveţe ei româneşte… mă ia Dumnezeu”.
Cel mai trist moment este însă desigur cel al anunţării morţii la telefonul mobil. Povestea cu ţinutul lumânării de către cei mai apropiaţi din familie ne lega unii de alţii ca o frânghie cu noduri imposibil de desfăcut. Şi cel care a reuşit, în emigraţie fiind, să ajungă acasă pentru a-i prinde ultima suflare şi a-i închide ochii mamei sau tatălui lui cred că se numără printre bogaţii şi privilegiaţii condiţiei lui. Acele momente anume ne trezesc nostalgii. Acolo şi-n acele clipe ne-am lăsat „casa”.
De la o zi la alta, văd în ţara în care trăiesc câte un conaţional cu faţa pământie, nebărbierit, cu ochii în fundul capului. „Ce-ai păţit, Vasile?”. „Mi-a murit mama”. „Cum, când ai aflat?”. „M-a sunat fratele din Madrid, la telefonul mobil, l-a sunat şi pe el o cumnată”. Omul ar fi vrut să plece, să fie de faţă la înmormântare. Dar maşinile cu care ajunge el în sat fac trei zile pe drum. Şi au curse doar de două ori pe săptămână. Aşa că oricum ar face… „Eh, o primeşte pământul şi fără mine, suspină Vasile. Le-a dat frate-meu nişte bani. O să-i sun şi eu marţi, când o îngroapă. Am găsit o cartelă cu care poţi vorbi o jumătate de oră cu 5 euro”.
Vom serba şi noi, organizat, în comunităţile cărora le aparţinem în diasporă, Ziua Femeii. Şi Ziua Mamei. Vom cânta „ciobănaş cu trei turme de oi”. Şi copiii noştri vor dansa hora. Dovedind astfel că ne păstrăm identitatea. Şi dându-le celor însărcinaţi cu această păstrare dreptul  de-a mai „bifa”. În documente, o asemenea bâlbâială poartă, nu ştiu din ce pricină, numele de „acţiune”. Adică, vezi Doamne, nu stăm cu mâinile-n sân. Acţionăm.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper