Despre carţile ignorate ale anului 2013

Un articol de George Motroc

Ion Bogdan Lefter în dialog cu George Motroc

 

 

George Motroc: Domnule profesor Ion Bogdan Lefter, vă propun o discuţie despre cărţile anului 2013 – dar, aşa cum mi-aţi sugerat mai demult, cele neglijate, cele care nu se regăsesc în topurile literare ale anului 2013. Per ansamblu, cum s-ar putea caracteriza acest an editorial? Aţi descoperit mai multe cărţi interesante în 2013 în raport cu 2012?
Ion Bogdan Lefter: 2013 a fost un an editorial mediu, ca precedenţii: fără o concentrare spectaculoasă de mari cărţi, dar cu nu puţine titluri meritorii. Ca-n toate culturile cu tradiţie şi de o anume anvergură, există şi la noi un „metabolism“ literar şi mai general-creativ destul de bogat, care asigură o producţie constantă de titluri – respectiv spectacole, expoziţii ş.a.m.d. –, cu contribuţia unor autori şi a unor grupări din toate generaţiile active şi din toate zonele ţării. E adevărat că perioada pe care o traversăm nu e dintre cele mai grozave şi că de multişor n-am mai avut parte de un an literar cu adevărat memorabil, care să ne dea sentimentul apariţiei unui grup de capodopere, la acelaşi nivel cu anterioare momente de excelenţă, eventual marcând o „cotitură“, o nouă etapă de evoluţie în istoria domeniului.
Pe de altă parte, mi se pare că bilanţurile de sfârşit de an-început de an din presa noastră culturală dau o impresie falsă de sărăcie sau de monotonie. Sigur că „topurile“ de acest fel sunt prin definiţie restrictive: participanţii la anchetele de sezon trebuie să numească doar vârfurile. Însă… e de reflectat şi asupra „bazei de selecţie“. Câte cărţi ar merita – totuşi – să fie luate în considerare? Dacă sunt prea puţine, rezultă o imagine mult simplificată a dinamicii literare şi editoriale autohtone. S-ar putea contraargumenta cum că se înregistrează astfel – pur şi simplu – un lăudabil consens asupra valorilor reale. Dar se şi văd cu ochiul liber (şi vorbesc despre ochiul bine deschis al observatorului atent!) măcar câteva cauze care limitează raza de selecţie.
În primul rând, aşa cum se întâmplă peste tot în lume, au prioritate cărţile apărute la principalele edituri din ţară şi, dintre ele, mai ales cele pe care casele respective au mizat, promovându-le, din diverse motive, mai bine decât pe altele scoase tot de ele, uneori mai merituoase decât „vedetele“, dar scrise de către autori mai „marginali“ în lumea noastră culturală sau mai puţin insistenţi sau mai greu înseriabili în tipologiile curente. Contează – deci – vizibilitatea pe piaţă şi influenţele editurilor mari, ceea ce e firesc în ordine comercială, însă e mult mai puţin justificabil din perspectivă profesională, căci critica nu trebuie să se alinieze la interesele comerciale, identificând valorile oriunde, fără să piardă din vedere „periferia“ sistemului.
Altă cauză a opţiunilor stereotipe ar putea fi faptul că recenzistica perioadei e susţinută mai ales de către comentatori tineri, de până la – cu aproximaţie – 40 de ani, care favorizează apariţiile literare congenere, urmărind cu mult mai puţin interes propunerile scriitorilor din seriile mai vârstnice, inclusiv ale celor de anvergură. Iar dacă o carte de mare calitate e semnată de un autor senior care n-a mai candidat la înălţimile clasamentelor din domeniu, are toate „şansele“ de a rămâne în penumbra ignorării.
Pe scurt, bilanţurile ar trebui să includă cât mai multe dintre cărţile valoroase ale unui an editorial, fie el şi mediu.

G.M.: Am auzit nu o dată că, în prezent, proza este inferioară calitativ poeziei. Sunteţi de acord cu o asemenea opinie? S-ar putea găsi, totuşi, măcar 2-3 contraexemple din anul 2013?
I.B.L.: Perioada literară pe care o parcurgem ar fi mult mai nemaipomenită dacă măcar poezia sau măcar proza ar sta foarte bine. Nu e cazul, deşi – repet – în toate genurile apar destule cărţi notabile, unele excepţionale. 2-3 exemple din proza anului 2013? Sarcină uşoară!
În primul rând, a fost editat postum romanul la care a lucrat Gheorghe Crăciun în ultimii săi ani de viaţă: Femei albastre (Editura Polirom) (titlul complet – de fapt cu variante de titlu: Femei albastre. Femei din gama sensiblu. Femei albastre, dinţi tociţi). A fost întâmpinat modest, ca o carte nu doar neterminată, ci şi mai „uşurică“, puţintel cam erotică. Într-adevăr, autorul a încercat o formulă mai „prietenoasă“, de mai mare accesibilitate, însă n-avea cum să-şi abandoneze nici vocaţia experimentală, nici virtuozitatea stilistică, entuziasmante şi în Femeile sale albastre. Apoi, am impresia că a fost complet ignorat substratul biografic al cărţii, care o transformă într-o combinaţie de ficţiune şi „autoficţiune“, uşor de deosebit în anumite zone, mai greu în altele. Vreau să spun că se poate citi aici, decriptată cu grijă, mărturia profundă a unui mare scriitor care, în pragul senectuţii, începea să privească recapitulativ în urmă. În orice caz, deşi nu e dus chiar până la capăt, deşi autorul n-a apucat să-l „închidă“ epic (însă au rămas în schiţă cîteva finaluri posibile) şi ar mai fi urmat şi etapa ultimelor „perii“ stilistice (laborioase, cum Crăciun obişnuia), romanul stă perfect în picioare, e o carte aproape finisată, oricum splendid scrisă, de clasă, la nivelul autorului.
Un microroman de mari fineţuri psihologice şi de un cuceritor umor caracterologic e Proces de creponare cu păianjeni, zmeură şi ceaţă al lui Mihai Dragolea (Editura Paralela 45), afirmat în ultimul deceniu şi jumătate ca un prozator de vârf, după o prealabilă carieră de critic şi eseist.
Al treilea exemplu: tot un microroman, şi anume Ca un grătar de mici. Un picior de plai, cu şpiţul de Mircea Daneliuc (Editura Adenium). Jumătatea secundă a titlului o constituie genericul unui al doilea text, mai scurt, o nuveletă adăugată la final, remarcabilă în sine, dar care putea fi păstrată pentru o culegere viitoare. Ca un grătar de mici e o virulentă satiră politică şi – îmi vine să zic – generală, a lumii în care trăim, scrisă cu expresivitatea „rea“ caracteristică surprinzătorului autor devenit de circa un deceniu şi jumătate prozator de calibru după ce se impusese atât de spectaculos, de la mijlocul anilor 1970 încoace, ca unul dintre cei mai importanţi regizori ai noştri de cinema.
Să dau şi două exemple de proză scurtă excepţională. Primul: Înainte şi după (războiul rece) de Viorel Marineasa (Editura Paralela 45) – culegere de „fişe de personaje“ în care sunt rezumate pe câte o pagină-două destine complicate, de cele mai multe ori tragi-comice, creionate cu fin condei de către unul dintre cei mai rafinaţi stilişti ai literaturii noastre actuale (despre cartea lui Marineasa, ca şi despre Dragolea, am scris în mici texte „de escortă“, pe coperţile ultime ale celor două volume; schiţa de portret a lui Dragolea am inclus-o şi în ediţia a II-a a Scurtei istorii a romanului românesc pe care am publicat-o tot în 2013, spre sfârşitul anului, după ce scosesem în vară şi o „inedită“: Prietenii din povestea literaturii – tot la Paralela 45). Al doilea exemplu: splendidele Povestiri cu final schimbat ale lui Florin Iaru (Editura ART), scrise cu toate calităţile poetului, la care se adaugă o gamă inepuizabilă de surprize de construcţie narativă.

G.M.: Care sunt opţiunile dvs. în ceea ce priveşte poezia? Există volume de poezie neglijate care ar fi meritat mai multă atenţie din partea criticii şi a publicului?
I.B.L.: Există, categoric! Dintre seniorii genului, şi-au onorat renumele în 2013 Nora Iuga, care a publicat Câinele ud e o salcie (Cartea Românească), Constantin Abăluţă – Tot atât de liber (la aceeaşi editură) şi Marea după ce nu voi mai fi (Editura Charmides), Şerban Foarţă, cu Abecedar-ul de glose la desenele alfabetice ale lui Tudor Banuş (Editura Brumar), Adrian Popescu, autor al unui experiment elegant-„anecdotic“ în Costumul negru (iarăşi, la Cartea Românească).
Dintre cărţile colegilor mei de generaţie, a atras atenţia doar ultima „antumă“ a lui Traian T. Coşovei, Aritmetica pleoapelor (Editura Tracus Arte), „descoperită“ la începutul lui 2014, când autorul s-a stins neaşteptat din viaţă. Cartea cuprinde un set de reflecţii poematice tulburătoare, asemeni precedentelor două, Aerostate plângând şi Jurnalul morilor de vânt (2010, 2012 – la aceeaşi editură), compunând laolaltă ceea ce se dovedeşte a fi un fel de „trilogie finală“, atinsă de impresionante tonalităţi retrospective, infiltrată de tema morţii, ca în această parabolă a unei operaţiuni de „linie fierbinte“: „Zăceam pe marginea autostrăzii/ aşteptând un niciodată/ să mă ducă spre nicăieri…“ ş.a.m.d., până la finalul în care „în sfârşit, ai apărut tu, fată bătrână/ înţolită la fix, rujată, parfumată,/ cu un buchet de coase bine ascuţite în mână“ (Hot line, p. 25-26)…
Iar din seriile de nume mai recent lansate, lăsându-i deoparte pe autorii mereu citaţi printre „premianţii“ anului 2013, aş atrage atenţia asupra a două bune volume de versuri publicate în 2013, ignorate de recenzenţi: Schimbarea la faţă de Florentin Sorescu (Brumar), asumare gravă a unei traume de juneţe, şi Visele doamnei pachet. Călătoria unui container de poezie (la aceeaşi editură) prin care Anni-Lorei Mainka îşi confirmă înclinaţiile jucăuş-„trăsnite“ din precedentele plachete (scoase tot de Brumar).
În fine, deşi bilanţurile de acest fel reţin doar cărţile noi, nu reeditările, nu pot să nu menţionez ampla culegere care relansează impunător un autor ca şi uitat în ultima vreme (dispărut dintre noi în 1994): George Almosnino – Fotoliul verde. Antologie de poezie 1971-1995 (Paralela 45; în 1995 a apărut volumul postum Marea linişte), prefaţată de Eugen Negrici, însoţită şi de un set de alte glose critice ale comentatorilor poetului şi – în plus – cu un cutremurător text de evocare al soţiei sale, Nora Iuga.

G.M.: În ceea ce priveşte memorialistica, greşesc dacă spun că una dintre preferatele dvs. este Gustul, mirosul şi amintirea de Anamaria Smigelschi?
I.B.L.: Da, am făcut deja afirmaţia în textul-anunţ al „Cafenelei critice“ la care am invitat-o de curând pe cunoscuta graficiană şi pictoriţă la un dialog public. Mi se pare o veritabilă apariţie în memorialistica românească, gen literar la a cărui glorie contribuie – iată – şi autori veniţi dinspre alte domenii. Gustul, mirosul şi amintirea (Humanitas) e o adorabilă culegere de secvenţe narative (subtitulată „proze-liţe“!), compuse cu o vervă nemaipomenită, transpunere în text a unui temperament cu totul special, amestec de sentimentalism profund şi inepuizabilă fantezie năstruşnică. Paginile debordează de tuşante amănunte personale, dar şi de bogate informaţii despre istoria noastră culturală postbelică. Inspirat e şi decupajul alert al capitolelor, care dă ansamblului aspectul unei ingenioase construcţii „micronuvelistice“.
Aş mai adăuga măcar Mic jurnal cu amintiri al Nadiei Anghelescu (Polirom), altă recapitulare impresionantă a unei vieţi, tot într-o formulă aparte, combinaţie a speciilor anunţate în titlu. Rememorarea nu mai e a unei artiste, ci a unei savante, personalitate centrală a arabisticii româneşti şi internaţionale din ultima jumătate de secol.

G.M.: Puteţi da exemple de cărţi de istorie literară notabile, dar ignorate?
I.B.L.: Poate că de aici, ca din întregul gen critico-eseistic, provin cele mai multe cărţi valoroase ignorate de cronicarii actualităţii editoriale: apar mereu studii de toate tipurile, în diverse discipline şi subdiscipline literar-culturale, publicate de multe ori de edituri marginale, „de nişă“, mai ales universitare, cu circulaţie restrânsă, nu rareori fără nici o distribuţie, plasate doar în biblioteci şi împărţite amical de către autori. Primesc şi eu asemenea opuri de la colegi, prin poştă sau când călătoresc prin ţară, invitat în comisii de promovare sau de susţinere a unor teze de doctorat. E o întreagă lume a cercetării şi a exegeticii, cu tipologia ei, cu contribuţii esenţiale la înţelegerea literaturii în genere şi în principal a celei autohtone, bineînţeles. Defectul majorităţii profesioniştilor care se manifestă astfel e lipsa de vocaţie… vedetistică: din modestie exagerată, autoarele şi autorii în cauză rămân prea departe de „luminile rampei“, de cercurile „actualităţii culturale“. Însă deficitul de notorietate al multor colege şi colegi ai noştri nu le anulează meritele. Ele vor ieşi, în timp, la suprafaţă.
Din bilanţul editorial pe 2013 aleg – însă – câteva exemple din alte registre. De pildă Clujul interbelic. Anatomia unui miracol, cartea încheiată de Petru Poantă în ultimele sale luni de viaţă, cu un prim exemplar tipărit (de Editura Eikon) pentru ca el să-l vadă înainte de a închide ochii: autorul ajunsese de un deceniu şi mai bine la formula subtilă a unui soi de critică narativă, de recuperare deopotrivă studioasă şi evocatoare a vieţii literare şi culturale transilvane a ultimelor generaţii. Un discurs ştiinţific cu savuroase argumente de atractivitate oferă Răzvan Voncu în O istorie a vinului în literatura română (Editura Curtea Veche), ilustrare elocventă a modului în care se poate face cercetare foarte serioasă din perspective surprinzătoare, în spiritul aşa-numitelor „studii culturale“. Iar la capitolul eseisticii, nu trebuie ratată Oglinda aburită a lui Ion Mureşan (Editura Charmides), colecţie de texte scurte şi – multe dintre ele – de o mare, pe alocuri extraordinară expresivitate, sondaje în magma din care se coagulează poezia acestui autor foarte elogiat, iubit de numeroşii săi admiratori, însă… mă întreb cât de atent citit, de fapt.
Şi tot de zona exegeticii, a cercetării literare şi mai larg culturale, ţine studiul unui „outsider“, Gabriel Andreescu: Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii (Editura Polirom). Autorul analizează atent dosarele întocmite de poliţia politică a regimului comunist unor importante figuri intelectuale, şi anume Adrian Marino, Constantin Noica, Nicolae Balotă, Alexandru Paleologu, Vasile Vetişanu, Mihnea Berindei, Mihai Botez, Nicolae Breban, şi demontează cu argumente perfect convingătoare încercările recente de compromitere rău-voitoare a respectivilor. Important şi prin rezultatele sale concrete, privitoare la fiecare dintre cei avuţi în vedere, studiul lui Gabriel Andreescu e relevant şi în perspectiva mai amplă a ceea ce am putea numi istorie etică a vieţii intelectuale româneşti din perioada comunistă. S-ar putea să fie „cartea anului 2013“.

G.M.: V-aş întreba ceva şi despre viitorul presei literare: în condiţiile în care tirajele sunt din ce în ce mai scăzute şi difuzarea deficitară, trecerea în mediul online este o soluţie de avarie sau de salvare?
I.B.L.: Internetul e doar un instrument, nu poate fi o „soluţie“. E nevoie de presă culturală? Incontestabil. Vrem ca ea să aibă cititori, să aibă expunere cât mai largă? Bineînţeles. Poate servi Internetul la asta? Evident. E realistă perspectiva unei prese culturale doar în versiune „electronică“, fără ediţii imprimate pe hârtie, care să poată fi răsfoite şi citite în maniera „clasică“ şi – foarte important – să poată fi stocate în biblioteci? Eu cred că nu. Şi sunt pe cale să-mi relansez propria revistă, „aLtitudini“ (continuatoarea „Contrapunctului“ şi a „Observatorului cultural“) într-o formulă care va ţine seama de toate aceste lucruri.

G.M.: În final, chiar dacă nu e decât alt clişeu, n-o să pierd ocazia să vă întreb: ce proiecte culturale şi ce planuri editoriale aveţi pentru acest an, deceniu şi mileniu?
I.B.L.: Am multe proiecte, n-am dus niciodată lipsă de ele, ci de timp pentru a le pune în practică. O să scot – mai mult ca sigur – şi anul ăsta câteva cărţi, o să îngrijesc şi o să prefaţez ediţii, o să scriu articole diverse, inclusiv despre alte arte, o să fac în continuare şi jurnalism radio şi de televiziune, în toate direcţiile în care am avansat şi până acum. Probabil că la finele lui 2014 o să public şi imensul op pe care l-am anunţat de mai multe ori: Lectura politicii. România postcomunistă, culegere de texte scrise de-a lungul celor 25 de ani care se vor împlini curând de la dispariţia vechiului regim. Până atunci, cum am spus deja, sper să-mi relansez „aLtitudinile“, într-o formulă mai specială. Cât despre restul deceniului şi al… mileniului, ce să zic?! Om trăi şi-om vedea… n

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper