Despre bufonii politici şi intimitatea publică a unei naţiuni

Un articol de OLGA GRĂDINARU

Începutul de an a debutat pe teren rus cu noi idei pentru propuneri legislative ce vizează intimitatea, adică numărul de apropieri intime recomandate sau permise pe parcursul unui an – mai exact patru, câte una pentru fiecare anotimp. Iniţiativa îi aparţine liderului Partidului Liberal Democrat, Vladimir Jirinovski, care, pentru a nu fi părtinitor, a recomandat acelaşi lucru membrilor de partid. Motivaţia pentru asemenea idei radicale este simplă – abundenţa filmelor frivole, care dau impresa greşită tinerilor că multitudinea relaţiilor intime contează. Această declaraţie nu este nici singulară, căci liderul Partidului Liberal Democrat şi-a mai exprimat aceleaşi convingeri şi recomandări în vizitele din şcoli în toamna anului trecut, lansându-se în explicaţii prăpăstioase. Alte aspecte dezirabile expuse de către Jirinovski de ceva timp includ vegetarianismul, interdicţia alcoolului şi a fumatului, măsuri ce se vor implementa întâi în cadrul partidului său.
Extremistul şi excentricul Vladimir Volfovici Jirinovski este vestit pentru diversele sale ieşiri (din fire, din pepeni, din ţâţâni) şi pentru declaraţii surprinzătoare, începând cu stropirea oponentului politic cu apă în emisiunea în direct, terminând cu planurile sale grandomane (şi gogomane) de cucerire a lumii, inclusiv a Indiei. Jirinovski sau Eidelstein (numele tatălui), ultranaţionalist cu rădăcini evreieşti, a fost abil în a-şi ascunde şi nega descendenţa, fiind acuzat, în câteva rânduri, şi de antisemitism. Candidat la preşedenţie în 1991, 1996, 2000, 2008, 2012, demagog versat, persona non-grata în Republica Komi (din cadrul Federaţiei Ruse), Kazahstan, Ukraina şi Kîrgîzstan, nominalizat în 2012 pentru Primul premiu ironic naţional Vajnaia ptitsa goda („Pasărea importantă a anului“), sursă de inspiraţie pentru diverse piese muzicale, printre care şi „Imnul lui Jirinovski“ – acestea sunt doar câteva aspecte demne de menţionat despre acest om politic rus.
Preocuparea lui Jirinovski pentru intimitatea naţiunii nu este nici singulară, nici excesivă, nici radicală, însă este mai degrabă echivalentul „vocii în pustie“ în marea de pornografie şi cinematografie dubioasă de orice provenienţă. Iniţiativa lui poate fi considerată benefică, în condiţiile în care, din câte se pare, în şcolile din Rusia încă nu a fost implementată o materie ce să vizeze educaţia sexuală a tinerilor. În definitiv, controversatul „Jirik“, cum i se mai spune, îşi exprimă tulburătoarele opinii, aşa cum s-a obişnuit să o facă până acum – în stil sacadat, cu explicaţii fără perdea şi fără regrete, drese cu glume şi informaţii quasi-ştiinţifice – totul în contextul în care Rusia a fost în vizorul condamnator al lumii întregi (poate cu excepţia triburilor neinfestate de virusul „politically corect“, străduindu-se să supravieţuiască) referitor la preferinţele de alcov. A propăvădui naţiunii despre beneficiul puţinătăţii apropierii sexuale în contextul vestic dezaprobator, ce vizează heterosexualitatea (şi homofobia) declarată, îmbrăţişată şi normată a ruşilor, dar şi a speciei umane, în genere, este hilar, nepopular şi extrem de „incorect politic“. Mutaţiile politice ale normării anormalului şi ale transformării intimităţii în chestiune de interes public sunt aspecte străine terenului rus, alături de alte aspecte vestice, politice sau nu, respinse sistematic de traseul politic al Rusiei, cu riscul izolării sau răcirii relaţiilor internaţionale. „Noua democraţie rusă“ a putut lua naştere şi fiinţa, în parte, datorită activităţii îndrăzneţe şi excentrice a unui rus evreu cu un prenume predestinat politic – Vladimir – cu viziuni ultranaţionaliste, adăugând sare şi piper în anostitatea domeniului politic al ţării.
Cum reuşeşte acest personaj să fie reales de câteva decenii încoace este o întrebare ce ar merita explorată. Este posibil ca simţul umorului rus să fie responsabil pentru aceasta şi excentricitatea lui Jirinovski să-i determine pe alegători să-şi exprime opţiunea în mod repetat, ţinând cont şi de faptul că Partidul Liberal Democrat a fost al doilea partid înregistrat oficial în Uniunea Sovietică, deci primul partid de opoziţie. Este posibil ca oamenii să-şi dorească o prezenţă colorată şi plină de idei neordinare în climatul politic, exprimate într-un stil verbal inconfundabil, foarte apropiat străzii. Şi probabil nici unei arene politice care se respectă n-ar trebui să-i lipsească un asemenea accesoriu.
În definitiv, îndatoririle cele mai dificile de la curtea regală erau ale bufonului – descreţirea frunţilor suverane şi poporane nu includea o fiăă a postului tocmai comodă şi ordinară. Dacă excentricul politic lipseşte, aceasta ar putea indica, în cazul unui popor, fie lipsa simţului umorului, fie generalizarea pandemică a unui spirit bufonic – o bufonadă, bufonerie sau, cum suntem obişnuiţi să auzim – „circ politic“. Manifestările unui bufon sunt tolerate şi tolerabile, sunt indicatorii unei excepţii binevenite în normalitatea seriozităţii şi profesionalismului. Chiar dacă bufonul este liderul unui partid, şi această situaţie poate fi gestionată, manevrată şi percepută drept controlabilă, necesară chiar pentru condimentarea cotidianului plictisitor. Însă atunci când asistăm la o ieşire de sub control a unui spirit bufonic, asistăm la cele mai prodigioase scene, în faţa cărora nu mai avem un copil care să ne pună faţă în faţă cu realitatea: „Regele e gol!“ Odată copilăria coruptă de spiritul bufonic, un popor întreg este prins în maimuţăreala unei realităţi iluzorii, a unei normalităţi aberante sau, mai bine zis, a unei aberaţii ca formă a normalităţii. Cât de anormal ar fi, în acest context, să cerem o ordonanţă de urgenţă, o întrunire specială parlamentară, de guvern sau de restaurant (orice ar avea eficienţă), pentru numirea unui bufon întru mântuirea naţiunii noastre? Am putea împrumuta ideea de la ruşi. La ei pare să funcţioneze.
Cât despre intimitate, fără a suferi de pudibonderii, consider că ar fi indicat şi dezirabil să nu fie confundată cu vreo formă de publicitate (a se vedea tentativele de resuscitare a interesului public ale unor vedete prin apelul la strategii pavloviene) sau aspect electoral din agenda politică (mai nou, orientarea din dormitor sau, după caz, dezorientarea fiziologică ţine de domeniul proverbialului „politically correct“). A nu se înţelege greşit: deciziile recente şi aiuritoare ale CNC-ului mioritic, vizând creaţia unui regizor de renume, nu sunt salutare, însă, în accepţiunea îngustă a unora (şi, din câte se pare, şi a nepopularului DEX), intimitatea nu este sinonimă cu explorarea publică a animalităţii şi nu este trăsătură definitorie a orientării politice a individului. Dar, din câte se pare, cetăţenii de modă veche îşi petrec tot mai rar timpul în faţa televizoarelor – şi, cu siguranţă, nu fac audienţă reportajelor fără perdea şi dichis din intima viaţă publică a vedetelor şi/sau exclusivităţii cu iz balcanic din prăvălia, sufrageria sau cârciuma prezidenţială, fiind condamnaţi de cunoaşterea sensului unor cuvinte, dar şi de neadecvarea în acest context bufonic.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper