Cum se face un bestseller sau despre avatarurile succesului în literatură

Un articol de ALINA PARTENIE

Frédéric Rouvillois, O istorie a bestsellerului, traducere de Emanoil Marcu,  Editura Humanitas, 2013

 

Într-o lume în care apar nenumărate istorii ale literaturii sau ale lecturii, Frédéric Rouvillois (autor al unor cărţi despre iacobinism, politeţe, impostură sau snobism) scrie (ca o urmare firească, poate, a primelor lucrări publicate) o istorie a bestseller-ului. O istorie a motivelor, deloc întâmplătoare, care contribuie la succesul şi la durabilitatea sau, din contră, efemeritatea unei cărţi. Care este rostul acestor istorii? Să arate, poate, că au şi cărţile un destin? Dacă istoriile literare încearcă să reconfigureze (pe baza unor criterii, de cele mai multe ori, eclectice) peisajul unor literaturi în devenirea lor, autorul îşi propune ca, prin apelul la fapte, să analizeze cartea nu numai ca bun cultural, ci mai degrabă ca bun comercial. Totuşi, raportarea bestseller-ului la succesul literar poate duce la rezultate imprevizibile care nu pot fi întotdeauna explicate prin argumente logice. Căci ţin, mai degrabă, de mister. Deşi îşi propune să realizeze o istorie (adică o lucrare obiectivă), autorul confecţionează o povestire de mistere (cauza concludentă a multora dintre reuşitele literare) sau un roman poliţist cu personaj enigmatic, ce nu se lasă influenţat nici de mode (moda este ceea ce se demodează, după Jean Cocteau), nici de gustul publicului, ci de mister. Concluzia lui Rouvillois: nu restul e mister, ci esenţialul e mister în ecloziunea unui bestseller.
O istorie verosimilă a bestseller-ului (care ar trebui, poate, să devină o specie literară în sine), în viziunea lui Frédéric Rouvillois, poate fi reconstruită din trei factori esenţiali în construcţia  imaginii sale tridimensionale, postmoderne: cartea, autorul şi cititorul. De aici rezultă „miracolul unei întâlniri care putea să nu aibă loc niciodată: între un autor şi un editor sau între o carte şi publicul ei“. Adică, publicul ei, şi nu altul, în care gustul cărţii se întrepătrunde, în mod ciudat, cu gustul cititorului. Dar este bestseller-ul acea producţie care corespunde aproape în totalitate gustului publicului şi al unei anumite epoci? Nu neaparat, iar contraexemplele pot începe cu Numele trandafirului, romanul lui Umberto Eco. Analiza bestseller-ului trebuie să evidenţieze problema complexă, antitetică, uneori, a succesului literar.
Cartea poate constitui un manual: unul de iniţiere penru cei de teapa „domnului Sarsailă autorul“ (vorba lui Heliade-Rădulescu), care vor fi dezamăgiţi la final că nu pot deduce reţeta sigură a succesului, a faimei literare. Căci, arată Frédéric Rouvillois, succesul la public este unul imprevizibil, iar consemnarea cazurilor particulare poate fi utilă doar pentru gustul pentru inedit, intens cultivat azi. Dacă definiţia utopică a unui bestseller ar putea fi o apariţie editorială, originală, cu succes la public pe o durată îndelungată de timp, atunci, argumentează Rouvillois, bestseller pur, sută la sută, nu poate exista iar rostul autorului este să scrie. Căci există autori capabili să se sinucidă pentru a spori succesul cărţilor lor.
O primă întrebare este raportul cu valoarea literară, mai ales că după unii apanajul bestseller-ului ar fi mediocritatea literară, pe când după alţii, dimpotrivă. Cum „succesul şi valoarea literară, calitatea şi cantitatea nu sunt defel în raporturi obligatorii“, autorul spulberă orice tentativă de delimitare. Istoria lui Rouvillois începe şi se închide simetric, lăsând rolul important misterului, singura explicaţie logică şi plauzibilă a succesului literar.
Prima impresie referitoare la bestseller (acest ciudat personaj) ţine de graţia numerelor mari şi impactul asupra cititorului. Exemplul Colibei unchiului Tom este unul elocvent: exploatarea cifrelor de vânzare a contribuit la succesul romanului (cifra de 300.000 de exemplare vândute a fost anunţată cu cinci ani înainte de a avea loc). O primă reţetă de reuşită are la bază minciuna (chiar dacă una involuntară) ca principală strategie de marketing. Există o atracţie greu explicabilă a publicului pentru cifrele mari (ca o confirmare a propriului gust literar), iar miturile şi zvonurile, constituind un „marketing al rumorii“, viral, sporesc interesul şi atrag atenţia asupra unui produs, fie acesta şi cartea. Ne găsim în era superlativelor de tipul „cel mai mare bestseller din toate timpurile“. La ce ne raportăm, cum definim oare acest clişeu, ce atribut are el când „nu mai există limite? (…) Glorioasă incertitudine a succesului literar sau triumf al industriei grele?“.
Evoluţia bestseller-ului este, cel puţin, ciudată: există unele imediate, cazul apariţiilor pentru care publicul a fost pregătit dinainte, de la Meditaţiile lui Lamartine până la Extraordinarul voiaj al unui fakir care a rămas blocat într-un dulap Ikea de Romain Puértolas, ale cărui drepturi de traducere au fost vândute în peste douăzeci de ţări înainte de apariţia romanului în Franţa. Este un exemplu survenit după ce Rouvillois şi-a scris istoria, dar o continuare perfectă în societatea de consum de azi. La polul opus, se situează bestseller-urile întârziate, cărţi scrise pentru „mai târziu“ (cazul succesului lui Stendhal în posteritate), justificate ca „mistere ale gustului şi ale modei“, în care „cele mai multe bestseller-uri sunt uitate rapid, pe când mulţi clasici au avut, din contră, un ecou limitat la apariţia lor“.
Des Esseintes, personajul lui Huysmans se declara gata să renunţe la o carte îndrăgită dacă aceasta ajungea să farmece gloata, formată, mai ales „din canalii şi imbecili“. Dimpotrivă, există scriitori (hărăziţi, parcă, să farmece gloata) care devin fabrici de bestseller-uri, bazate pe modele previzibile (cazul romanelor lui Dan Brown sau Danielle Steel) sau care pot cădea în uitare şi demodare, ca Marele Gatsby. În goana după bestseller, scriitorii pot apela chiar la „negri“ (ca Dumas) şi la plagiatori: este momentul în care scriitorul devine conştient de rolul şi de importanţa creaţiei sale, dar mai ales caută cu orice preţ faima şi succesul literar. Antreprenor, trişor, impostor – toate sunt măşti care încearcă, iluzoriu, să garanteze succesul literar. Dincolo de autor, apare editorul-vrăjitor, magician, demiurg, care face din aproape orice carte un miracol, devenind un adevărat călău „care scoate o carte din neant şi face din ea un bestseller“
(p. 152). La acestea se adaugă alte ingrediente, adeziunea, curiozitatea (exemplul Doamnei de Chaterlay) şi, mai ales, snobismul (cazul Versetelor satanice al căror succes înglobează toate cele trei componente). Scriitorul trebuie să devină o fabrică, iar principalul lui scop este succesul literar: cantitatea şi nimic mai mult.
Imaginea ajută şi ea la construirea succesului literar, după cum o dovedesc nenumăratele cărţi intrate în atenţia publicului în urma ecranizărilor celebre. De parcă imaginea ar fi anticipat cuvântul sau şansa unor cărţi de a constitui subiectul unor emisiuni literare cu un mare impact la public (emisiunile lui Bernard Pivot sau propunerile lui Oprah Winfrey) care au dus la un veritabil boom al vânzărilor. Toate sunt analizate în istoria noastră care uneori pare să alunece spre ficţiune sau SF.
La final, autorul ajunge nu la vreun lector ideal, ci la cititorul cel imprevizibil, „în carne şi oase“, de ale cărui preferinţe depind, în cele din urmă, apariţia şi evoluţia unui bestseller. Alegerile acestuia fac din Biblie cea mai vândută carte. Ca într-un carusel, cititorul află că publicul citeşte ca să se instruiască, să slăbească (succesul lui Dukan) sau din „complexul lui Panurge“, denumit mai simplu, snobism. Instituţia premiilor literare, la fel de imprevizibile, cu efecte diferite de la caz la caz, nu asigură nici ea succesul literar şi, de multe ori, nu este un garant al valorii. La fel, cluburile de lectură cresc, cu siguranţă, numărul cititorilor, dar scad numărul cumpărătorilor de carte. Cumpărate, cărţile rămân de multe ori obiect de decor sau obiect de divertisment. Dacă numărul de exemplare vândute îl recomandă ca bestseller, aceasta nu înseamnă că volumul a şi fost citit.
Miracolul persistă. Bestseller-ul trece. Se uită. Lectură facilă sau lectură imposibilă? Uitată sau păstrată şi recunoscută? Nu se ştie, aşa cum o istorie obiectivă nu poate explica reuşita unor cărţi şi insuccesul altora.
Incursiunea lui Frédéric Rouvillois se arată pe cât de fascinantă, pe atât de enigmatică: mai mult decât un eseu sociologic, cartea pare romanul urmăririi aproape detectivistice a devenirii unui personaj, tot timpul altul, în funcţie de avatarul pe care îl ia. Altul în funcţie de autorul, de editorul şi de cititorul său, de epoca şi grila ideologică în care este citit. Pentru autorul care vrea o reţetă sigură a succesului sau pentru cititorul care se crede reper al canonului, istoria lui Rouvillois poate fi o dezamăgire. Dar cititorul curios, ingeniosul bine temperat, atent la detaliul şi la fiinţa vie a literaturii, găseşte plăcere în lectura ei. Şi pentru că e atât de vie, ea poate apărea peste secole, atunci când o întâmplare deloc întâmplãtoare va duce cartea potrivită la locul potrivit. Habent sua fata libelli, ar spune latinii, sau, mai pe româneşte, fiecare carte cu soarta sa. Ilustrând avatarurile cărţii, precum şi miraculoasele cazuri de succes literar, Istoria… lui Rouvillois, dacă nu e literatură, e mai-mult-decât-literatură.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper