Culisele puterii ceauşiste Mărturiile lui Ştefan Andrei

Un articol de Ion Brad

Ştefan Andrei, Din frac în zeghe. Istoriile mele dintr-un pătrar de veac românesc, Editura Adevărul, 2013

 

O carte care, prin semnificaţie, trece dincolo de dimensiunile ei. De ce? Pentru că, neîndoielnic, este prima sinteză realizată de un personaj implicat, timp de 25 de ani, în politica internă, dar mai ales în cea externă a României; un bărbat politic şi un diplomat de seamă, dăruit cu o memorie neobiănuită, dar şi cu o pasiune remarcabilă pentru studiul istoriei, al culturii şi artelor. Un copil de ţărani din Oltenia lui Nicolae Titulescu (boierul de pământ şi de spirit, geniul politic şi diplomatic), care i-a servit ca model lui Ştefan Andrei, pentru a-şi defini şi consolida statutul de patriot autentic, devotamentul total pentru cauzele mari ale ţării şi neamului său.
Adevăruri vizibile şi din lectura acestui prim volum al memoriei sale, în care evocările şi portretele, împletite cu harul de povestitor, ne mijlocesc cunoaăterea unei galerii de personalităţi româneşti, în primul rând a Ceauşeştilor, dar şi internaţionale, din toate orizonturile lumii.
Să urmărim, chiar şi în fugă, paginile celor şapte capitole, cu titlurile lor atractive, viu colorate.
Din Mândru că sunt oltean se detaşează exclamaţia mamei sale: „Muică, bine le ziseşi”, după ce fiul său, la examenul de admitere într-un liceu din Craiova, recitase două poezii: Corbii şi Ursarul, ale poetului (iubit de Bacovia) Traian Demetrescu-Tradem. Aflăm, aşadar, din aceste prime rânduri, câteva elemente însemnate ale vieţii şi psihologiei lui Ştefan Andrei: „Da, sunt mândru că sunt oltean, căci oltenii sunt sprinteni la minte şi-şi iubesc ţara şi pământul. De născut, m-am născut în 29 martie 1931, într-un canton C. F. R. din satul Podari, Dolj, iar soţia mea, Violeta, a văzut lumina zilei tot în ziua de 29 martie, dar în 1941. O coincidenţă mai rară, ca ambii soţi să aniverseze ziua de naştere în aceeaăi zi.”
Absolvent de liceu şi redactor în Bucureşti ni-l arată pe Ştefan Andrei, la vârsta de 20 de ani, descoperind Bucureştii, cu monumentele şi clădirile sale istorice, printre care se numără şi aceea a Ministerului de Interne, devenită apoi sediul Comitetului Central, în care urma să lucreze timp de 17 ani.
Redactor, temporar, la ziarul „Scânteia tineretului”, apoi „Student şi absolvent al Facultăţii de Construcţii”, Ştefan Andrei îşi întreţese paginile cu numele şi portretele numeroase ale unor colegi şi profesori.
Toate evenimentele evocate merg din anul 1960, când şi-a început activitatea de militant în domeniul relaţiilor internaţionale la organizaţiile studenţeşti şi de tineret, promovat apoi, după istoricul Congres al IX-lea al P. C. R., ca adjunct, şef de secţie şi Secretar al Comitetului Central, între 1972-1978, când a fost numit Ministrul Afacerilor Externe, în locul lui George Macovescu, funcţie deţinută timp de opt ani, continuată cu altele, de mare răspundere, până în 22 decembrie 1989. Pe lângă Nicolae Ceauşescu şi soţia sa, cu influenţele ei nefaste în evoluţia şi desfăşurarea activităţii partidului şi statului (ambii prezentaţi pe larg), cred că nu lipseşte niciun alt personaj important din viaţa politică, socială şi spirituală din România acelor ani zbuciumaţi. Martor şi participant direct la toate evenimentele care au marcat sfârşitul de veac al activităţii sale, la cele mai importante întâlniri de nivel înalt cu conducătorii lumii de atunci, cu reprezentanţii nu doar ai partidelor comuniste din „lagărul socialist” şi de pretutindeni, dar şi ai partidelor socialiste, social-democrate, liberale, ai mişcărilor de eliberare naţională şi de nealiniere, Ştefan Andrei contribuia astfel la elaborarea şi desfăşurarea, pe planuri largi, a politicii externe româneşti. Evenimente, idei, întâmplări şi amănunte extraordinar de vii şi convingătoare.
Ele sunt extinse mai cu seamă în capitolul Culisele puterii, unde citim aceste aleatorii dar substanţiale evocări, cu titlurile lor atractive, ca de roman istoric şi de aventuri: La 35 de ani, pentru prima dată, cu Ceauşescu la Moscova; Drăghici – debarcat, Pătrăşcanu – reabilitat; De ce a rebotezat Ceauşescu Salariul în Retribuţie; Cum era să fie mutat Muzeul Satului la Mogoşoaia; Valéry Giscard d’Estaing şi vizita la „ruda săracă”; Cum am rămas fără televizorul color primit cadou de la Jivcov etc. Dintre toate acestea, dacă ar fi să ne referim doar la tensionatele relaţii româno-sovietice, la toate componentele şi manifestările lor, cu personajele aduse faţă în faţă, cred că ele singure ar alcătui un volum întreg, pe care nimeni nu l-ar putea scrie mai bine decât Ştefan Andrei, implicat şi prezent în toate.
Dar, rămânând la cartea de faţă şi aşteptând volumul doi, promis de autor, cred că nu greşesc dacă socotesc ca fiind cele mai importante capitole actuale cele trei, intitulate: Ceauşescu, mediator între Carrillo şi regele Juan Carlos, O personalitate de excepţie: W. Averell Harriman şi Deng Xiaoping sau prietenul la nevoie se cunoaşte. Numeroasele lor pagini se alcătuiesc prin ineditul şi importanţa participării nemijlocite la desfăşurarea lor, dar şi prin despuierea unor documente şi volume de memorii, cum sunt cele semnate de Harriman, de Santiago Carrillo şi regele Juan Carlos. Prin citatele largi din paginile lor, amintirile şi opiniile lui Ştefan Andrei dobândesc credibilitate, rămân ca nişte exemple majore ale prestigiului diplomatic şi politicii externe româneşti. Păcat că, după moartea lui Ceauşescu, bătrânul rege al Spaniei şi-a retras cuvintele elogioase de altădată. O greşeală ca şi altele ale sale şi ale curţii regale spaniole, prezentate mereu în presă şi la televiziune.
Demne de tot interesul în cele 50 de pagini dedicate întâlnirilor şi discuţiilor repetate ale lui Ştefan Andrei cu Harriman, în S. U. A. sau în România, sunt cele subintitulate Trimis special pe lângă Churchill şi Stalin, Ne-aţi vândut la Yalta, Compromisul lui Petru Groza, România, mai puţin importantă decât Polonia!, Pertractări fără ţigări de foi!, Tinerii liberali, preocupaţi de limba rusă, La Moscova, „târg înainte de Yalta”, De la „omul de mâine” la Orientul Mijlociu, Molotov s-a opus acordării statutului de stat cobeligerant pentru România, Amendamentul care a dat bătăi de cap nu numai României, Brzeziński, un consilier pătimaş, „Bătălia pentru Berlin”, în marş forţat, Şi-aşa se scrie istoria, texte cu citate multe, în finalul cărora Ştefan Andrei se întreabă:
„Ce se poate înţelege din toate acestea? E vorba de ignoranţă, de calcule greşite, de naivitate ori mai ştiu eu ce? Sau, pur şi simplu, de jocurile logicii milenare a marilor puteri, cu rivalităţi tot atât de mari ca şi interesele comune, de dominare a celor care nu stau la masa statelor puternice, acolo unde se judecă şi se hotărăsc destinele întregii lumi.”
Cu adevărat emoţionante apar, la lectură, paginile capitolului După gratiile libertăţii, care debutează cu Cronica unui proces cu final comandat şi se încheie cu această dramatică mărturisire: „Cele 29 de luni cât am stat în închisoare au însemnat cea mai neagră perioadă din viaţa mea (în plus, am fost operat de cancer, am făcut de două ori infarct miocardic, starea diabetului mi s-a agravat, acum chiar şi insulina nu-mi mai este de mare ajutor), aşa că vestea graţierii pe care mi-a dat-o prietenul meu Adrian Păunescu în 23 martie 1993 n-a însemnat o mare bucurie decât prin faptul că, în ciuda vitregiilor sorţii, relaţiile de dragoste, de devotament, de sprijin reciproc, de înţelegere şi bună convieţuire cu Violeta au devenit şi mai puternice…”
Alte pagini, parcă şi mai importante, sunt cele din Ultimul cuvânt al lui Ştefan Andrei în procesul C. P. Ex : „Mascată de păcatul originar al trucajului, acuzaţia a cunoscut o metamorfoză ridicolă, hilară, care aminteşte de cuptorul lui Nastratin Hogea: a fost schimbată peste noapte în coautorat la genocid, a fost întoarsă din senin spre instigare la omor deosebit de grav, a fost orientată după aceasta spre favorizarea infractorului şi, în fine, readusă «pe rotile», ca-n lucrarea lui Anton Pann, spre instigare la omor deosebit de grav.
Şi cum să nu-ţi vină în memorie reflecţia, plină de amărăciune, a lui Dimitrie Cantemir după lupta de la Stănileşti, pe Prut: «Unui lucru fără cale, cale dând, multe lucruri fără cale vor urma»?
Este, de altfel, domnule preşedinte, destinul implacabil al tuturor trucajelor, este soarta tuturor construcţiilor juridice ridicate pe fundaţii şubrede sau care se înclină uşor la impulsurile factorilor externi, precum loessul, care a provocat tasarera inegală a terenului şi a cauzat aplecarea, lăsarea într-o parte a celebrei catedrale din Königsberg, ale cărei grădini adăpostesc mormântul filozofului Immanuel Kant, oraş botezat Kaliningrad după război, graţie vicleniei lui Stalin şi cunoştinţelor vagi în materie de geografie ale preşedinţilor Roosevelt, Truman şi ale premierului britanic Churchill.”
În finalul acestei cărţi, pe care greu o mai laşi din mână dacă începi s-o citeşti, sub titlul Diplomat de vocaţie, om de cultură, om sunt incluse aprecierile unor importanţi istorici şi oameni de cultură români.
Admirabile şi de o mare varietate sunt toate fotografiile, de la cea în care micuţul Ştefan se află în braţele mamei, continuând cu cele în care îl vedem alături de faimoasa lui soţie, artista Violeta Andrei, şi fiul său Călin, până la cele în care stă alături de personaje intrate în istorie. Aşadar, repet, o carte care îşi întrece, prin semnificaţia şi adevărul paginilor sale, dimensiunile şi formatul.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper