Critica (para)politică

Un articol de GEORGE NEAGOE

Caius Dobrescu, Plăcerea de a gândi: moşternirea intelectuală a criticii literare româneşti (1960-1989), ca expresie identitată într-un tablou global al culturilor cognitive, Bucureşti, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013

 

Politeţea e o formă aşa-zicând elegantă de recunoaştere a represiunii sau, în cel mai fericit caz, de (auto)cenzură. Cei puternici o instituţionalizează. Cei slabi o practică. Politeţea reprezintă o valoare culturală, de maximă prestanţă intelectuală, o posibilitate de domesticire a impulsurilor. Situată în sistemul socio-normativ, politeţea echivalează cu o cutumă a bunului-simţ. Aşadar cu un clişeu al libertăţii de expresie. Pentru că, de la libertatea de expresie (i.e. de opinie, de orientare) până la libertatea de exprimare, traversăm, ca-n basme, cale lungă, depărtată. Ultima consecinţă dezvăluie faptul că politeţea înseamnă faţa ascunsă a subordonării. Strategiile nu sunt nici ele absolute. Sensurile lor se leagă indisolubil de contactele emiţătorului cu ipostazele autorităţii. Ipostaze militare, administrative, partinice, ideologice sau artistice. Dar, la rigoare, distincţiile enumerate se integrează în sfera politicului (nu a politicii), adică a spaţiului public. Legiferarea şi convenţionalizarea unor practici de către facţiuni oligarhice primesc replici din partea altori grupări. Aşa promovează critica, indiferent de obiectul ei, clişeul polemicii.
Totem şi (de)tabuizare
Argumentaţia de mai sus, bazată pe resorturile epicureice ale desfătării dialogice, este adusă în prim-plan de Caius Dobrescu în docta şi zglobia lui sinteză. În ultimă instanţă, volumul constituie o apologie a celui mai contestat gen al ştiinţei / artei literare. Există încă o prejudecată, transformată de G. Călinescu în avantaj, a criticului ratangiu în poezie, proză şi dramaturgie. Profesia ar fi dezavantajată atât de lipsa talentului scriitoricesc, cât şi de pregătirea insuficientă pentru munca ştiinţifică (filologie în sensul larg, filosofie sau istorie). O încurcătură terminologică s-a perpetuat între criticul literar şi eseist, între vocaţie şi diletantism. Intervenţia lui Caius Dobrescu – teoretician literar şi comparatist – se dovedeşte indispensabilă în disputa despre statutul epistemologic al acestei discipline care, în pofida civilităţii ei intrinseci, a intrat în etapa marginalizării curriculare şi economice: „În paginile prezentei lucrări, critica literară este înţeleasă nu (doar) ca o disciplină academică, nu (doar) ca un gen literar, ci ca o formă de creativitate culturală ce codifică şi menţine în funcţiune o cultură cognitivă specifică“ (p. 12).
Nevoii de reabilitare terminologică îi corespunde necesitatea de a identifica obiectivele care avantajează cercetarea. Prima ţintă fundamentală a exegetului este contextualizarea. Perioada 1960–1989 permite explorarea mai multor versanţi: puterea ca mecanism coercitiv abstract, ideologia totemică, propaganda ca forţă de mobilizare cetăţenească şi de convingere populistă şi critica literară ca instrument subversiv al (de)tabuizării. Analizând constrângerile inevitabile, condiţionările acceptate şi libertăţile negociate sau asumate ale criticii literare, Caius Dobrescu sesizează, cu îndreptăţire, un paradox instaurat tacit în comunitatea apărătorilor „autonomiei esteticului“ (sintagmă eufemistică). În realitate, principala valoare susţinută era de ordin civilizator, o reacţie antisistemică. Concluzia, formulată pe urma observaţiilor lui Adrian Marino, Nicolae Manolescu, Mircea Martin şi ale mai tinerilor Andrei Terian şi Alex Goldiş, subliniază extinderea înţelesurilor vehiculate de discursul critic, transformat în „instrument de cercetare / comunicare «parapolitic㻓 (p. 68). Regimul comunist, în care limbajul impunea gândirea asupra realităţii, semnala strident că mesajele dictatoriale şi cele derivate, tipărite şi răspândite prin cărţi şi gazete, indicau, în stil biblic, ceea ce s-a făcut, ceea ce se face şi ceea ce urmează a se întâmpla indubitabil. Înfăptuirea în sine nu conta, ci procesul de enunţare a acesteia. În cadrele respective insubordonarea criticii literare s-a manifestat prin eschivare, eludare şi aluzie: „În cazul specific al criticii literare în socialismul de stat, strategia politeţii nu era orientată spre reducerea ambiguiăţii sociale, ci, dimpotrivă, spre amplificarea acesteia“ (p. 89-90).
Joaca de-a / cu Puterea
Aş defini această tehnică de inscripţionare a codurilor antitotalitare prin metafora perdelei cu ochiuri. Discreţia însemna sobrietate. Era drumul încet, totuşi eficient, de reuşită. Omiterea canonului realist-socialist, perpetuat şi după Congresul al IX-lea al P.C.R. (1965), şi, implicit, a abordării sociologist-vulgare elimina o problemă, însă nu o rezolva.
Cu timpul, publicul se învăţa cu o altă literatură – evazionistă şi parabolică – tratată cu măsuri complementare şi interşanjabile. Ca atare, redescoperind şi reaşezând conceptele de critică şi istorie (literară), Eugen Simion, Nicolae Manolescu şi Mircea Martin (fiecare beneficiază de câte un capitol în carte) au contribuit totodată la crearea unor noi relaţii ierarhice, preluând exemplul oferit de G. Călinescu în seria de „Cronici ale optimistului“, apărute în revista „Contemporanul“: „dintre toate strategiile desfăşurate de congenerii săi acceptaţi ca figuri publice, demersul său semăna în cea mai mare măsură, în condiţiile date, al unei masive presiuni ideologice, ale unui regim de teroare poliţienească şi ale omniprezentei forţe sovietice de ocupaţie, cu îndrăzneala de a se juca de-a / cu Puterea“ (p. 131).
Practic, critica şaizecistă s-a zbătut pentru autojustificarea activităţii, pentru delegitimarea marxism-leninismului şi a naţionalismului comunist şi pentru îndreptăţirea precumpănirii criteriului estetic în judecata de valoare. Autonomia întruchipa dezideratul restabilirii prestigiului interbelic, deţinut de E. Lovinescu şi G. Călinescu. Autonomia devenea posibilitatea de implicare în arenă, nu de retragere în studiul textului. Distanţându-se de ideologie, critica literară şi-a extins preocupările, ajungând o instanţă interdisciplinară, menită să submineze Puterea prin etos democratic. În acest punct al discuţiei se configurează al doilea obiectiv din lucrarea lui Caius Dobrescu, şi anume încadrarea criticii literare postbelice într-o tipologie europeană: „Miza noastră este aceea de a critica imaginea curentă despre critica literară ca reprezentând o formă trunchiată şi veleitară de cunoaştere şi de a înţelege coerenţa internă, organică, a procesului prin care această disciplină şi-a configurat un anumit stil cognitiv, care, imbricând diferite grade şi nuanţe ale scepticismului, ale prudenţei raţionale, cu artele politeţii conversaţionale, valorizează (şi stimulează) în forme distincte, inconfundabile, interdisciplinaritatea, creativitatea şi, mai ales, plăcerea de a gândi“ (p. 22).
Eufemismul (alegorie = critică a comunismului), vagul (calitate morală = rezistenţă la compromisuri politice) şi confuzia (estetică = est-etică) au forjat un dialog cu toate instanţele literare. Multiplicându-se destinatarii – dictatorul, nomenclatura P.C.R., cenzorii, absolvenţii de filologie, cititorii pasionaţi – limbajul criticii a dobândit accesibilitate, în ciuda întrebuinţării unor noţiuni imprecise. Dar aceasta e calitatea diplomaţiei. Enunţurile nu necesită voinţa emiţătorului pentru a se adecva la orizontul de aşteptare a receptorului. Aş adăuga, la această descriere convingătoare, care elogiază rolul reactiv al umanioarelor în societatea noastră de atunci – la graniţa între „dezvoltarea multilaterală“ şi „Epoca de Aur“ – măcar o cauză. În absenţa acesteia ne-am mulţumi cu o imagine statică. Insistenţa referinţelor umaniste în spaţiul public se poate explica şi ca ripostă la adresa tentativei aparatului de propagandă de a confisca semnificaţia conceptului renascentist, prin răspândirea ideii de „umanism socialist“ – nici mai mult, nici mai puţin decât varianta edulcorată a realismului socialist. De aceea nu e deloc întâmplător că Eugen Simion (în „Jurnal parizian“), Nicolae Manolescu (în „Teme“) şi Mircea Martin (în „Singura critică“) practică un discurs despre posibilităţi şi pluralism, ilustrând, polemic, utopia dialogului, într-o perioadă când unica utopie acceptată era comunismul: „putem spune despre criticii literari reprezentativi formaţi în România postbelică, şi în special despre Nicolae Manolescu eseistul, că se concentrau pe a lăsa viaţa să curgă (keeping life going), afirmând încontinuu valori publice şi private distincte – discret, chiar imperceptibil, dar consecvent distincte – faţă de cele oficiale. Şi aceasta într-un flux al improvizaţiei / interpretării ce reproduce, de fapt, valorile şi practicile unei politeţi conversaţionale «de altădată», provenind, adică, dintr-o societate vieux jeu, dar considerată a fi fost în mod esenţial mai umană“ (p. 188).
Concluzia lui Caius Dobrescu este convingătoare. Spiritul critic în perioada 1960–1989 se opunea spiritului gregar. Mai mult, mi se pare un avertisment asupra faptului că, fără individualism, civilizaţia nu există.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper